Părintele Teofil Părăian este adesea invocat atunci când se caută o măsură limpede și onestă a vieții lăuntrice, pentru că observațiile sale pornesc din realitatea concretă a omului obișnuit, nu din idealuri abstracte. Într-o lume în care reacțiile sunt rapide, instinctive și adesea contradictorii, problema iubirii autentice rămâne deschisă: cât din ceea ce numim iubire este, de fapt, un reflex emoțional și cât este o lucrare conștientă a sufletului, asumată și dusă până la capăt?
Cuprins:
Părintele Teofil Părăian și măsura reală a inimii omului
În reflecțiile sale duhovnicești, Părintele Teofil Părăian pornește de la o constatare lipsită de orice idealizare: omul nu trăiește, de regulă, nici în iubire deplină, nici în ură declarată. Starea dominantă este una de neutralitate afectivă, un fel de echilibru precar, care nu cere efort și nu angajează responsabilitate.
Această „cotă zero” a inimii explică de ce relațiile dintre oameni sunt adesea instabile și imprevizibile. Reacțiile nu sunt filtrate prin discernământ sau printr-o lucrare interioară, ci apar spontan, în funcție de impulsul de moment. Observația este exprimată direct, cu o sinceritate dezarmantă: „Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură.”
Citește și: Maica Gavrilia Papaiannis: Să nu spuneți niciodată „Îi va judeca Dumnezeu”!
Această poziționare nu este condamnată moral, ci descrisă realist. Tocmai de aici începe însă responsabilitatea: iubirea cerută omului nu se reduce la simpatie sau toleranță, ci presupune depășirea acestui prag minim al indiferenței.
Reacția spontană și lipsa filtrului duhovnicesc
Una dintre cele mai fine observații privește felul în care omul se manifestă în lipsa unei lucrări interioare asumate. Comportamentul este lăsat la voia impulsului, fără evaluare și fără efort de corectare. Această stare este descrisă printr-o expresie populară, păstrată integral pentru forța ei de sugestie: „În general, oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: «cum le ţâpă dinlăuntru» – aşa cum îi vine, aşa se manifestă.”
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
În acest context, iubirea și respingerea funcționează după reguli simplificate. Atunci când există afecțiune, defectele sunt trecute cu vederea sau reinterpretate favorabil. În lipsa ei, nici calitățile nu mai au greutate. „Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.”
Această dinamică arată că iubirea nu este neutră: ea modifică percepția, reașază accentul și schimbă criteriile după care evaluăm o persoană.
Iubirea ca lucrare activă, nu ca sentiment pasiv
O distincție esențială este făcută între iubirea ca stare afectivă și iubirea ca lucrare concretă. A iubi nu înseamnă doar a oferi sprijin punctual sau a evita conflictul, ci a contribui activ la binele celuilalt. „A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui.”
Această perspectivă depășește cadrul relațiilor sentimentale și se aplică tuturor raporturilor umane. Iubirea devine un spațiu de odihnă pentru celălalt, o prezență care nu apasă, nu consumă și nu instrumentalizează. A fi „odihnă” pentru cineva presupune o maturitate lăuntrică rar întâlnită, pentru că implică renunțarea la propriul egoism.
Exemplul părinților este adus ca model firesc al acestei iubiri lucrătoare. Ei caută instinctiv să scoată la lumină binele copilului, chiar și atunci când realitatea oferă motive de îngrijorare. Aceasta nu este o orbire morală, ci o lucrare specifică iubirii, care completează lipsurile și încearcă să îndrepte răul.
A primi pe celălalt înlăuntrul tău
Cea mai profundă definiție a iubirii apare atunci când este descris actul interior al primirii. Iubirea nu se consumă la nivel exterior, ci se petrece în spațiul inimii. „Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta.”
Această primire nu este simbolică, ci reală: celălalt ajunge să facă parte din lumea ta lăuntrică, din gândurile și preocupările tale. În opoziție, orice formă de marginalizare, evitare sau respingere arată absența iubirii, indiferent de politețea afișată. „Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi… nu-l iubeşti.”
Această viziune este consecventă cu tradiția Bisericii, care nu reduce iubirea la emoție, ci o vede ca pe o unire lăuntrică, liber asumată. În această lumină, cuvintele din volumul Veniți de luați bucurie, apărut la Editura Teognost, capătă o claritate aparte și o greutate practică.
Citește și: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul despre boala nepăsării care ne îndepărtează tăcut de Dumnezeu
În ultimele pagini ale reflecției, revine ideea că iubirea adevărată înseamnă integrarea celuilalt în propria ființă, fără a-l anula și fără a-l controla. Această înțelegere a iubirii, formulată de Părintele Teofil Părăian, rămâne o provocare deschisă pentru oricine dorește să iasă din neutralitatea comodă a „cotei zero” și să trăiască relațiile ca pe o lucrare asumată.
Cum se vede această măsură a iubirii în experiența ta concretă? Lasă-ți gândurile și observațiile în comentarii și spune cum înțelegi tu această chemare la o inimă care primește, nu doar reacționează.
Text semnat de Gherasim Albu, autor pe platforma „Gânduri din Ierusalim”
