Neliniștea și nehotărârea care macină sufletul omului modern în fața marilor alegeri ale vieții își găsesc răspunsul tăios, dar vindecător, în cuvintele Părintelui Constantin Necula, care demontează falsele probleme pentru a scoate la lumină adevărata cauză a suferinței. Adesea, ajunși la o vârstă a maturității, precum cea de 40 de ani, credincioșii se trezesc suspendați între dorința de căsătorie și neputința de a lua o decizie, căutând vinovați în exterior, în „farmece” sau lucrări diavolești, când, de fapt, bătălia se dă în propriul for interior. Această stare de confuzie, dublată de o viață duhovnicească declarată, dar neasumată profund, trădează o lipsă de discernământ și o înțelegere greșită a modului în care Harul lucrează în viața celui botezat.
Cuprins:
Părintele Constantin Necula despre obsesia farmecelor și realitatea Harului
Există o tendință patologică în rândul creștinilor de astăzi de a vedea lucrarea diavolului mult mai prezentă și mai puternică decât lucrarea lui Dumnezeu, transformând credința într-o frică superstițioasă. În loc să ne concentrăm pe Hristos și pe puterea Tainelor, ne lăsăm influențați de o cultură a vizualului agresiv și a mesajelor distorsionate, care ne induc ideea că suntem victime neputincioase ale unor forțe oculte. Această viziune este străină de spiritul patristic, care ne învață că un creștin autentic, ancorat în viața liturgică, este protejat de însăși prezența Mântuitorului.
Citește și: Îşi aprindea ţigara de la candela din faţa icoanei Maicii Domnului
Părintele ne atrage atenția asupra acestei discrepanțe dintre mesajul real al Bisericii și percepția deformată a lumii, subliniind cu fermitate siguranța pe care o avem în Hristos:
„Personal, cred că am ajuns o Biserică vecină cu televiziunea. Când asculţi mesajul Bisericii, ce auzi? Diavolul, apocalipsa, trăsnete, tunete, mitraliere!… La televizor ce se aude? Cotcodac, cotcobâț!… Măi, oameni buni! De vreme ce Biserica este a lui Hristos, El este capul şi pe El Îl îndurerează orice mădular care este supus durerii, cum ar putea să vă lase pe mâna diavolului?! Trebuie să schimbăm Evanghelia, să o întoarcem pe dos, cumva? Cu câtă jenă povestesc evangheliştii că s-au întâlnit cu diavolul! Cu jenă, efectiv! Or noi, când nu e de bună, gata, ne-au făcut farmece! Vine câte una: «Părinte, mie mi-a legat cununiile!» Mă uit la ea, n-are nimic fată!”
Este vital să înțelegem teologic că, prin Taina Botezului, omul este îmbrăcat în Hristos, iar diavolul nu mai are drepturi asupra sa, decât în măsura în care omul însuși îi deschide ușa prin păcat și neatenție. A pune orice eșec sentimental sau orice blocaj decizional pe seama vrăjitoriei înseamnă a nega, practic, puterea energiilor necreate care ne susțin existența. Atitudinea corectă nu este vânătoarea de vrăjitoare, ci asumarea responsabilității pentru propriile alegeri și stări sufletești.
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
Cu un umor fin, dar plin de tâlc, Sfinția Sa ilustrează absurdul acestei mentalități de victimizare prin intermediul unei pilde monahale:
„Trebuie să înţelegem că nu putem fi la mâna diavolului, câta vreme suntem botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, câta vreme trăim în energiile necreate ale lui Dumnezeu! Nici una, nici două, dăm vina pe dracul. Ca în faza aceea, când un călugăr, într-o mănăstire, fierbea oul de bibilică la lumânare şi apare stareţul: «Ce faci, fiule?» Era Vinerea Mare. «Nu sunt eu de vină! Dracul m-a pus!…» Şi dracul de după sobă: «Ce vorbeşti? Să fim serioşi! Nici eu n-o ştiam pe asta…» Până nu au început să spună oamenii că diavolul le-a legat cununile, dracul cred că nici nu ştia ce are de făcut în această privinţă.”
Iluzia partenerului ideal și crucea iubirii jertfelnice
Blocajul în fața căsătoriei, deși persoana iubită este prezentă, provine adesea dintr-o inabilitate psihologică și duhovnicească de a accepta realitatea celuilalt. Ne construim idoli mentali, proiecții ale propriilor dorințe egoiste, și refuzăm să intrăm în taina iubirii care presupune, înainte de toate, renunțare la sine. Iubirea creștină nu este o împlinire a poftelor narcisiste, ci o asceză continuă, o tăiere a voii proprii pentru a face loc celuilalt în inima ta, un exercițiu de smerenie care lipsește multora dintre cei „nehotărâți”.
Părintele Constantin Necula explică această dinamică a eșecului relațional cauzat de lipsa de realism și de refuzul jertfei:
„Sunt atâtea lucruri de bun simţ în Biserică pe care nu le mai vedem. Când nu ne împlinim în iubirea cu celălalt, este pentru că ne-am dorit un anumit iubit pe care ni l-am creat psihologic. Şi câtă vreme nu ne învăţăm să renunţăm la ceva de dragul celuilalt, suntem fiii ploii! Căsătoria nu este dictatura unuia împotriva celuilalt! Este împreună răstignire pe Cruce. Nu s-a potrivit? Doamne ajută! Dacă nu vine Făt Frumos pe cal alb, rămâneţi aşa în lume.”
Această „împreună răstignire” despre care se vorbește nu este o suferință morbidă, ci calea regală către Înviere. În căsătorie, egoismul trebuie să moară pentru ca unitatea să se nască. Dacă așteptăm un „Făt-Frumos” care să corespundă perfect listei noastre de pretenții, riscăm să trecem pe lângă viață. Soluția duhovnicească este fie asumarea crucii căsătoriei cu toate imperfecțiunile ei, fie asumarea singurătății în lume, dar fără a cădea în deznădejde sau în iluzii.
Citește și: Părintele Cleopa Ilie: Cum recunoști lucrarea celui rău și o biruiești prin smerenie curată
Evanghelia unică și deșertarea de sine pentru dobândirea Duhului
Există o ispită comună de a fragmenta trăirea creștină în funcție de starea civilă, crezând că există o mântuire specială pentru căsătoriți și alta pentru monahi. În realitate, poruncile lui Hristos sunt absolute și universale. Indiferent de locul în care ne aflăm, scopul vieții noastre rămâne neschimbat: dobândirea Duhului Sfânt. Această perspectivă ne eliberează de anxietatea alegerii „corecte” a stării sociale, mutând accentul pe calitatea trăirii interioare și pe curățirea inimii.
Iată cum sintetizează Părintele această unitate a chemării creștine și esența fericirii evanghelice:
„Încercaţi să împliniţi aşa Evanghelia. Evanghelia nu este dată sector căsătoriţi, sector necăsătoriţi, sector monahi! Este identică, este una pentru toţi. Iar prima fericire spune: Fericiţi cei săraci cu duhul! Adică acei ce se golesc de duhul lor şi se umplu de Duhul lui Dumnezeu. Asta înseamnă viaţa duhovnicească, până la urmă: să te deşerţi de tine, ca să te umpli de Dumnezeu. Când te deşerţi de tine şi te umpli de Dumnezeu nici nu mai contează cum eşti: căsătorit, necăsătorit, călugăr… Pentru că Îl ai pe Dumnezeu, şi când Îl ai pe Dumnezeu ai tot ce înseamnă lumea întreagă!”
A fi „sărac cu duhul” în acest context duhovnicesc înseamnă a nu mai fi plin de propriile păreri, de propriile angoase și planuri rigide. Este starea de kenoză, de golire de sine, care permite Harului să inunde ființa. Când omul este plin de Dumnezeu, singurătatea nu mai este o povară, iar căsătoria nu mai este un refugiu, ci ambele devin medii transparente prin care lucrează iubirea divină. Drama omului modern este că încearcă să umple acest gol interior cu relații sau validări sociale, în loc să-l umple cu Hristos.
Tulburările noastre, inclusiv cele nocturne, nu sunt doar probleme medicale sau psihologice, ci simptome ale unei minți care nu se odihnește în Dumnezeu. Gândurile (logismoi) neasumate și nefiltrate prin rugăciune devin surse de deznădejde, tăindu-ne legătura cu sensul profund al existenței.
Avertismentul Sfinției Sale este clar în privința pericolului pe care îl reprezintă lăsarea minții în voia gândurilor negre:
„Uitaţi ce drame trăim! Ne punem noaptea la culcare: Oare nu era mai bine dacă eram cu…? Şi zice: Părinte, am insomnii! Nu are insomnii, are gânduri. Gândurile îl duc la deznădejde, şi deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt. De ce? Pentru că te îndepărtează de sensurile vieţii tale reale.”
Paza simțurilor și discernământul în alegerea căii de viață
Mulți tineri sau persoane mature cochetează cu ideea celibatului nu din vocație, ci din comoditate sau frică de responsabilitate, cerând binecuvântări pentru o stare pe care nu sunt pregătiți să o susțină ascetic. Celibatul în lume nu este doar absența unui partener, ci o prezență continuă a trezviei. Nu poți pretinde că trăiești în curăție dacă îți hrănești simțurile cu imagini și experiențe care stârnesc patimile. Aceasta este o formă de ipocrizie duhovnicească ce duce inevitabil la căderi.
Cu o franchețe debordantă, Părintele Constantin Necula descrie incompatibilitatea dintre viața dezordonată a simțurilor și pretenția de a trăi în feciorie:
„Vine câte unul şi-mi zice: «Părinte, ştiţi, m-am gândit să rămân celibatar!» «Bine, frate! Doamne ajută, dacă poţi!…» «Nu, părinte, păi dumneavoastra trebuie să mă încurajaţi, să-mi spuneţi că pot…» «Păi cum să-ţi spun că poţi? Uite cum îţi umblă ochii în cap, ca la jocul de biliard! Când vezi o fată, ţi s-a aprins beculeţul! Ce vii la mine cu poveşti din astea?!…» Poţi să rămâi celibatar în lume când te educi pentru asta. Când ocoleşti ispitele, prieteniile acestea un pic sexualizate. Când nu-ţi aprinzi televizorul, să te uiţi la toate prostiile, când nu consumi alcool, când stai deoparte, când nu te supraexciţi cu cafea, când ai grijă de toate lucrurile acestea, inclusiv la ce mănânci, la ce bei, la ce citeşti, la ce vezi.”
Acest regim de viață strict nu este o privare absurdă, ci o necesitate igienică pentru suflet. Mintea bombardată de stimuli vizuali și senzoriali nu poate păstra liniștea necesară rugăciunii și nici curăția necesară celibatului. Ispita nu este întotdeauna un atac direct al diavolului, ci adesea este rezultatul firesc al propriei noastre neglijențe. A te expune voluntar la mizerie și a te plânge apoi de ispite este, în termenii Părintelui, o dovadă de prostie, nu de luptă duhovnicească.
„Când tu stai toată noaptea la televizor, te uiţi la toate programele alea codate, vii apoi la preot şi zici: «Părinte, ştiţi, am avut o ispită.» «Nu ai avut nici o ispită. Eşti tâmpit! Ispita ta e că eşti tâmpit! Nu înţelegi că dacă te uiţi la toate porcăriile acelea, ăla îţi joacă feste în creieraş, şi de acolo îţi pleacă tot sistemul.»”
În final, indiferent de calea aleasă, esențial este să găsim un duhovnic care să ne ghideze tirul voinței către ținta corectă. Căsătoria, departe de a fi o stare inferioară, este revalorizată teologic ca o formă de feciorie asumată, prin fidelitate și prin canalizarea unică a energiei erosului. Această „unidirecționare” transformă actul firesc într-o taină a unității, sfințind viața de familie.
„Părerea mea e să încercaţi să vă găsiţi duhovnicul cu care să vă reglaţi direcţia tirului. Se poate întâmpla să vă fie să rămâneţi în lume. Doamne ajută! Eu sunt încântat de toţi oamenii care reuşesc să-şi ducă vocaţia lor până la capăt. Să ştiţi că inclusiv căsătoria este feciorie. Exista o feciorie înainte de căsătorie, şi o feciorie după căsătorie. Care-i problema? După căsătorie poţi să te culci cu orice femeie din lume? Deci, dintr-o dată, ai o unică direcţie a actului tău sexual. Asta înseamnă fecioria: unidirecționarea darului pe care Dumnezeu ţi l-a dat. Însă să nu vă luaţi haruri pe care nu le puteţi purta!”
Dacă aceste cuvinte v-au adus un pic de lumină în zbuciumul alegerilor de viață, vă invităm să împărtășiți gândurile voastre în secțiunea de comentarii de pe Gânduri din Ierusalim, pentru a ne zidi împreună în această comunitate de credință.
Sursă bibliografică: Părintele Constantin Necula, Provocările străzii, Editura Agnos, Sibiu, 2006.
Acest articol a fost reevaluat și publicat în conformitate cu Codul Etic al platformei Gânduri din Ierusalim, promovând discernământul și pacea lăuntrică.
