“Prezenţa lui mă făcea să tremur de frică” – Povestirea unui osândit în iad despre muncile veșnice

În seara spre a doua zi de Paşti eram în casă şi m-am culcat. Nu mă prinsese bine somnul, nu-mi dau seama dacă eram treaz sau adormit, când văd în faţa mea un om cu o înfăţişare înfricoşatoare. Era negru ca păcura, ca un mort, dar ochii îi avea deschişi şi mă privea înfricoşat. Faţa lui era ca o mască, ca o mumie, cu pielea lucitoare neagră-gălbuie şi lipită de os, pe toate adânciturile lui. Respira greu, parcă se sufoca. Într-o mână avea un obiect ciudat, pe care nu l-am înţeles ce era, cu cealaltă se strângea de piept, parcă suferea, îl durea.

Prezenţa lui mă făcea să tremur de frică. Se uita la mine şi eu la el, fără să-mi vorbească, parcă aştepta să-l recunosc. Şi în adevăr cu toate că era aşa straniu, parcă un glas îmi zicea: “Este cutare!” Şi îndată l-am cunoscut cine era. Atunci şi el a deschis gura şi a suspinat. Dar glasul lui parcă venea de foarte departe, parcă ieşea dintr-o fântână adâncă. Il vedeam că se afla în mare suferinţă.Mâinile, picioarele, ochii, tot trupul i se chinuia. În compătimirea mea, voiam să merg spre el să-l ajut cumva dar el mi-a făcut semn cu mâna să stau pe loc. A început apoi să geamă aşa de tare, că am îngheţat de frică. Apoi mi-a zis: “N-am venit eu de voia mea, ci m-au trimis. Tremur cu totul; mă aflu în mare suferinţă. Roagă pe Dumnezeu să mă miluiască! Vreau să mor şi nu pot! Ah! Ah! Toate câte le-ai zis atunci sunt adevărate. Ţi-aduci aminte, cu câteva zile înainte de moartea mea că ai venit la mine acasă şi îmi vorbeai de lucruri religioase. Se aflau acolo şi alţi doi prieteni ai mei, necredincioşi şi ei ca şi mine. În timp ce tu îmi vorbeai ei râdeau. Iar după ce ai plecat, ei mi-au zis: “Păcat să ai aşa cap şi să crezi în prostiile, pe care numai babele le mai cred”. Într-o zi ca şi în multe altele ţi-am spus: “Bre cutare, strânge bani, că o să mori calic. Vezi cât de mulţi am eu şi tot mai vreau să am”. Atunci tu mi-ai zis: “Dar oare ai făcut contract cu moartea ca să trăieşti atâţia ani câţi vrei, ca să te desfătezi la bătrâneţe?” Şi eu ţi-am răspuns: “O să vezi câţi ani o s-o duc. Acum am 75 şi voi trece de o sută. Pe copii mi i-am asigurat: fiul meu câştigă bani mulţi, pe fată am măritat-o cu un bogătaş, eu şi cu femeia mea avem şi răsavem. Nu ca tine, care asculţi de ce zic preoţii: “Sfârşit creştinesc vieţii noastre”. Ce iese din “sfârşitul creştinesc?” Să ai în buzunar şi să nu-ţi pese de nimeni! Să dau eu milostenie? De ce Preamilostivul Dumnezeu a făcut pe săraci? Ca să-i hrănesc eu? Ţi-i las ţie, ca să te grijeşti tu de leneşi ca să intre în Rai. Auzi colo: În Rai! Cunosc eu bine aceste vorbe, să le creadă ce-i fără de minte, dar nu şi tu, care te îngrijeşti de familia ta. Tu o să te duci înaintea mea şi o să ai pe conştiinţă familia. În ce mă priveşte pot să-ţi dau şi în scris ca medic ce sunt, voi trăi 110 ani”…

Zicând acestea, se întorcea încoace şi încolo şi se învârtea scoţând mugete din gura lui: “Ah, Oh, Vai,Ah!”

S-a liniştit puţin şi apoi a continuat: “Aşa am grăit atunci, dar după puţine zile am murit. Am murit şi am pierdut totul! ce tulburare, ce chinuri am suferit! Când mă afundau în foc, când mă scoteau şi eu strigam: Milă! dar nimeni nu mă auzea. Mă învârteau într-un vârtej ca pe un gunoi. Cât am suferit până acum şi cât sufăr! Ce chinuri înfricoşătoare! Toate câte le-ai spus atunci, le-am găsit adevărate. Când eram în lume eram doctor învăţat, eram ascultat, luam în râs religia. Acum văd că toate acelea sunt ca nişte gunoaie. Vai în ce grozave chinuri mă aflu! Acesta trebuie să fie viermele cel neadormit, scrâşnetul dinţilor”.

După aceasta a pierit din faţa mea. Îi auzeam numai geamătul, dar şi acesta, încetul cu încetul s-a stins. M-a prins puţin somnul, dar peste câteva clipe am simţit că mă împinge o mână îngheţată. Deschid ochii şi îl văd iarăşi înaintea mea. Dar acum era mai oribil: mic la trup, ca un băieţel şi cu cap mare, de bătrân, pe care îl clătina încoace şi încolo. A deschis gura şi a început să vorbească iar: “În curând se face ziuă şi cei care m-au trimis vor veni să mă ia”. “Dar cine te-a trimis?” îl întreb eu. Mi-a spus câteva cuvinte încurcate, din care n-am înţeles nimic. Apoi a continuat: “Acolo unde mă aflu eu sunt şi alţi mulţi din acei ce-ţi batjocoreau credinţa ta, din acei cărora le făceai bine şi ei răspundeau cu rău. Aceia se află într-o stare mai rea decât mine şi nu pot ieşi din închisoarea lor cea întunecată şi sunt biciuiţi cu biciul dragostei, cum a zis un sfânt. Acum am înţeles că deşteptăciunea noastră era o prostie, lucrurile noastre rele şi distracţiile noastre mincinoase şi înşelătoare. Voi care aveţi în inimă pe Hristos şi pentru care cuvântul Lui este Adevăr, voi aţi câştigat totul iar eu mişelul am pierdut totul şi tremur şi suspin şi nu aflu pace. Că în iad nu mai este pocăinţă. Vai de cei ce trăiesc viaţa aşa cum am trăit şi eu pe pământ! Am râs de cei ce credeau în Dumnezeu şi în viaţa viitoare şi multă lume ne aplauda; vă socoteam nebuni şi vă luam în batjocură, vă numeam făţarnici şi înşelători de popor. Aş vrea să le-o spun ca să-şi schimbe viaţa, dar nu am îngăduinţă, cum n-a avut nici acel bogat care ruga pe patriarhul Avraam să trimită pe săracul Lazăr. Ca să fie vrednici de osândă toţi cît au păcătuit şi nu s-au pocăit, şi vrednici de mântuire cei ce au mers pe urma lui Hristos Dumnezeu”.

Cu aceste cuvinte a dispărut din faţa mea…

Articol relatat de portalul munteleathos.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *