Sfânt pustnic: Nu trebuie să rostiți vorbe multe, ci întindeți mâinile la Dumnezeu și spuneți 7 cuvinte

În inima vieții părinților deșertului se găsește rugăciunea. E atât de naturală rugăciunea pentru ei, încât nu se vorbește prea mult despre ea. Nu e la fel de vizibilă cum sunt faptele de eroism ascetic, care ne fură privirea și ne fac să îi admirăm pe bătrâni ca pe niște supraoameni. Iar uneori aceste fapte îi îndepărtează de noi, îi plasează într-o lume distantă, inaccesibilă, o lume a bărbăției și a curajului uneori extrem. Rugăciunea este un act intim, o întâlnire personală și, tocmai de aceea, despre ea este dificil de vorbit. Prin rugăciune se deschide o lume de o inefabilă delicatețe, care prin cuvinte riscă să se risipească. Rar vorbesc asceții despre experiența lor personală în rugăciune, dar nu se feresc să ofere linii directoare, atunci când este nevoie. Așa face avva Macarie Egipteanul când este întrebat cum trebuie să ne rugăm: „Nu trebuie să rostiți vorbe multe, ci întindeți mâinile și spuneți: Doamne, miluiește-mă cum vrei și cum știi! Iar dacă ai vreo ispită: Doamne, ajută-mă! El știe ce ne este de folos și se milostivește de noi”.

Fuga de lume – ieșirea în deșert – este pentru monahi un salt în gol. Se aruncă în mâinile lui Dumnezeu, se abandonează cu totul Lui. Nu caută ceva anume și nu cer ceva specific. Îl caută pe El, în care și-au pus toată încrederea. De aceea rugăciunea nu o este înșiruire de dorințe. Domnul singur cunoaște nevoile noastre, mai bine decât am putea vreodată noi să le știm. De aceea în afară de mila Lui nu mai e nimic de cerut. Când asceții cer mila Lui, Îl cer, de fapt, pe Dumnezeu Însuși și Lui I se oferă cu toată viața lor.

În pustiu, viața monahilor încetează să mai fie o viață trăită pentru ei înșiși. De fapt, niciodată noi înșine nu ne putem fi suficienți pentru a trăi. E nevoie de ceva în plus, ceva dincolo de noi, care să ne dea un sens. Părinții pustiei, purtați de o dragoste irezistibilă, trăiesc doar pentru Dumnezeu, centrul întregii lor existențe, sursa vieții lor și unica nădejde.

Dacă în mod obișnuit suntem centrați în noi înșine, suntem reperul în funcție de care privim și judecăm întreaga lume, în cazul monahilor deșertului (și de fapt în cazul oricărui creștin asumat) accentul se mută de pe sine pe Dumnezeu. El este ținta nădejdii, subiectul dragostei, Cel căutat obsesiv și Cel de care au nevoie mai mult decât de mâncare, îmbrăcăminte ori confort. Tocmai pentru că Îl caută pe Dumnezeu exclusiv, rugăciunea lor se rezumă la a cere mila și ajutorul Lui. Iar această rugăciune scurtă, dar plină de încărcătură teologică și spirituală devine rugăciunea esențială și principala preocupare a monahilor. Puțin dezvoltată, aceasta ajunge rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, aflată în inima nevoinței ortodoxe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” O rugăciune care rostită îndelung se lipește de respirație, se permanentizează și devine loc privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

***

Lasă-te în voia lui Dumnezeu!

Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima.

Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

Paul Siladi,

Articol relatat de portalul ZiarulLumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *