Monahul care s-a întrebat dacă morții simt rugăciunile a văzut cerul deschis: „Toți cântau în fața tronului lui Hristos!”

Într-o mărturie cutremurătoare relatată de Arhimandritul Emilianos Simonopetritul în volumul „Tâlcuiri la sfintele slujbe”, este descrisă o vedenie trăită de un ieromonah în timp ce rostea rugăciuni pentru cei adormiți. Textul scoate la lumină forța nevăzută a rugăciunii și comuniunea tainică dintre Biserica luptătoare și cea biruitoare.

Citește și: Miracol medical: O femeie din Bacău, aflată în comă de două săptămâni, s-a trezit brusc cântând. Medic: „Nu cercetăm minunile lui Dumnezeu”

„Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noș­tri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.”

În continuare, Arhimandritul Emilianos subliniază practica mănăstirilor de a se ruga neîncetat pentru cei trecuți la Domnul: „În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una în katholicon și cealaltă la cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui. În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihida pentru toți morții.”

O întrebare născută din oboseală avea să deschidă ochii sufletești ai unui monah: „Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: «Oare se mântuie cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt aju­tați oare cei morți?»”

În acel moment de cumpănă, Dumnezeu i-a oferit un răspuns minunat, printr-o vedenie care avea să-l umple de cutremur: „În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupu­lui, și-a ridicat ochii sus, și vede, vede … oh, oh! Ce se pe­trece acolo? Nenemăratele duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și sfinții, și îngerii. Iar înaintea tronului lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: «Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile Sfintei Tale Biserici!» Și atunci, monahul a auzit cum toți morții au început să cânte: «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce esti plină de har, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.» Nu numai că L-ai născut pe Hristos, Mântuitorul nostru, ci și te rogi zi și noapte pentru noi. Glasul lor s-a făcut ca un glas al adâncurilor, «ca un vuiet de ape multe» (Apoc. 1, 15), iar glasul lor a fost luat pe aripile îngerilor, și s-a răspandit în tot cerul și în tot pământul, și a ajuns până acolo unde stătea monahul. În loc de tâmpine, în loc de organe mu­zicești, îngerii iși loveau aripile și cântau: «Că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.»”

Citește și: Treziți-vă, căci ne îndreptam spre sfârșit, spre moarte, pentru că ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie

În încheiere, Arhimandritul rostește un cuvânt plin de iubire și nădejde pentru fiecare suflet: „Mântuitorul nostru acesta este, dragii mei! Vă do­resc ca El să vă dăruiască în fiecare zi experiența iubirii Lui mântuitoare, să vă umple casele de multe binecuvân­tări. Să intre El în inimile voastre și fâlfâitul Lui să fie astfel, încât să puteți spune: «Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Hristos, dar și eu Îl am înlăuntrul meu pe Mântuitorul sufletelor noastre.»”