Într-o lume tot mai grăbită și marcată de superficialitate, lecțiile simple și profunde ale bătrânilor rămân adevărate comori pentru suflet. Povestea unui bunic evlavios, înconjurat de nepoți și strănepoți, readuce în atenție puterea credinței, a smereniei și a unei priviri atente asupra vieții. Întrebat de unul dintre nepoți cum a reușit să treacă, cu echilibru și stăpânire de sine, prin greutățile vieții – războaie, lipsuri și suferințe –, bătrânul oferă un răspuns de o simplitate tulburătoare, dar cu o profunzime care atinge inimile.
„Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările prin care trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:
– Cum ai reușit, bunicule, să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri, și cum ți-ai păstrat, întotdeauna, această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?
– Ei bine, dragii mei! – răspunse el. Să știți că, eu, întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi, preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:
– întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre El mi se îndreaptă toată silința și putința;
– al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul;
– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.
În felul acesta am trecut, în viață, prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire, și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu.”
Cuvintele bătrânului au lăsat o tăcere adâncă printre nepoți, iar în ochii lor se citea admirația și respectul pentru înțelepciunea adunată într-o viață trăită cu rost. Îndemnul său de a privi mereu spre cer, spre pământ și spre suferințele altora a devenit, din acel moment, o lecție vie pentru toți cei care îl ascultau. În tăcerea serii, printre chicotele copiilor și lumina caldă a amintirilor, bătrânul continua să fie un stâlp de lumină și credință pentru întreaga familie.
