Există o realitate pe care o întâlnim zilnic, fie în spațiul public, fie în relațiile apropiate: ușurința cu care omul se așază deasupra altuia. Judecata grăbită, disprețul mascat în ironie, siguranța că „știm mai bine” devin reflexe aproape automate. În spatele lor nu stă întotdeauna răutatea fățișă, ci o formă subtilă de mândrie, care îl face pe om să se creadă măsura tuturor lucrurilor. Tradiția Bisericii Ortodoxe a numit această stare trufie și a privit-o nu ca pe o simplă greșeală de caracter, ci ca pe o deformare adâncă a raportului dintre om, aproapele său și Dumnezeu.
Cuprins:
Părintele Ilarion Argatu, în volumul „Pilde şi întâmplări adevărate”, formulează această problemă fără ocolișuri, așezându-l pe om față în față cu propria conștiință. Nu este vorba despre o meditație abstractă, ci despre o mustrare duhovnicească directă, ancorată în învățătura Scripturii și în experiența pastorală a Bisericii.
„Omule, cine eşti tu că te porţi cu trufie faţă de aproapelui tău: să-l umileşti, să-l vorbeşti de rău, să-l nedreptăţeşti, să-l judeci, să-l minţi, să-l ameninţi, să-i pricinuieşti necazuri, să te răzbuni pe el, să râzi de el, să-l batjocoreşti când pofteşti, să-l furi sau să-l ucizi? Te-a pus cineva judecător? Te-a făcut cineva stăpân peste alţii? Ţi-a spus cineva că eşti mai presus decât toţi?”
Aceste întrebări nu sunt retorice în sens literar, ci teologice. Ele trimit direct la adevărul de credință potrivit căruia judecata ultimă aparține exclusiv lui Dumnezeu. Orice încercare a omului de a se substitui acestei judecăți este, din perspectivă ortodoxă, o încălcare a ordinii rânduite de Dumnezeu.
Citește și: Petre Țuțea: Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimuță!
Judecata care nu ne aparține
Biserica face o distincție clară între judecata instituțională, exercitată cu responsabilitate și sub lege, și judecata morală arbitrară, prin care omul își condamnă aproapele din mândrie. Părintele Ilarion Argatu merge mai departe și arată că, chiar și atunci când cineva este pus judecător, autoritatea lui nu este absolută.
„Chiar judecător să fii şi să trebuiască să împarţi dreptatea, o poţi face numai dupa voia Dreptului Judecător. El te va judeca şi pe tine cel ce ai fost pus să judeci dar nu după voia ta. Sau, judecător n-ai fost pus, dar, judeci pe aproapele. De ce te urci singur în Locul lui Dumnezeu? Cum va fi judecata unui nejudecător ce judecă?”
Aici nu avem de-a face cu o opinie personală, ci cu o aplicare directă a învățăturii evanghelice: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1). Tradiția Bisericii a interpretat constant acest verset ca un avertisment împotriva uzurpării unui drept care nu aparține omului. Judecata fără chemare și fără smerenie nu produce dreptate, ci adâncește păcatul.
Mândria care se ascunde sub masca dreptății
Un alt aspect central este iluzia dreptului la răzbunare. În plan juridic, pedeapsa are un cadru precis. În plan duhovnicesc, însă, răzbunarea personală este exclusă. Părintele Ilarion Argatu este categoric în această privință.
„Chiar drept de răzbunare să socoţi că ai, răzbunarea nu este a ta şi nu stă la tine, ci la Dumnezeu şi El se răzbună, la tine stă doar păcatul.”
Această afirmație nu introduce o idee nouă, ci reia cu fidelitate cuvântul Scripturii: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19). Interpretarea pastorală este limpede: omul care se răzbună nu îndreaptă o nedreptate, ci adaugă o alta.
În continuare, mustrarea devine personală și tăioasă, nu pentru a umili, ci pentru a demasca autoînșelarea celui care se crede superior.
„Tu care eşti mai orb decât toţi, mai mincinos decât oricare dintre ei, mai hoţ decât cei ce fură, şi rău ca adâncul răutăţilor, vrednic de orice ocară şi batjocură, de orice umilinţă şi râs, de ce te ridici cu un adânc duh de mândrie asupra aproapelui, osândindu-l?”
Această formulare extrem de dură aparține limbajului ascetic tradițional, folosit de Sfinții Părinți pentru a provoca trezirea conștiinței. Nu este o evaluare psihologică, ci o chemare la pocăință, prin conștientizarea propriei căderi.
Cunoașterea și falsa superioritate
Un alt plan al mândriei este cel intelectual. Diferența dintre „cel cu carte” și „cel fără carte” a fost adesea folosită ca pretext pentru dispreț. Părintele Ilarion Argatu răstoarnă această perspectivă, arătând interdependența reală dintre oameni.
„Omule, cel ce carte ai învăţat, cu cât eşti mai presus decât cel ce carte n-a învăţat?”
Urmează o enumerare amplă a cunoașterii practice, transmisă prin muncă și experiență, nu prin școli. Această secțiune nu este o pledoarie socială, ci o afirmație teologică: fiecare om poartă un dar, iar valoarea lui nu este stabilită de diplome.
„Deci, unul fără altul nu puteti, sunteti ca doi fraţi, ca două sfere dintr-un cerc.”
Această imagine exprimă o realitate a creației: complementaritatea. Tradiția Bisericii a susținut constant că demnitatea omului nu vine din poziția socială, ci din faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu.
Bogăția ca responsabilitate, nu ca privilegiu
În final, Părintele Ilarion Argatu abordează tema bogăției, delimitând clar între posesie și administrare. Din perspectivă ortodoxă, bogăția nu este un semn al alegerii exclusive, ci o chemare la slujire.
„Omule bogat, te-a ales pe tine Dumnezeu mâna cu care să hrănească pe cel flămând, să adape pe cel însetat, să-l îmbrace pe cel gol, să-l mângâie pe cel în necaz, să meargă la cel din închisoare, să-l cerceteze pe cel bolnav.”
Această afirmație este o aplicare directă a criteriilor Judecății de Apoi, așa cum sunt prezentate în Evanghelia după Matei, capitolul 25. Interpretarea pastorală este limpede: bogatul nu este stăpân, ci iconom.
„Pe tine te-a ales să-i fii „sluga cea bună şi credincioasă care peste puţine te-a pus şi peste multe te va pune”.”
Avertismentul final nu este unul abstract, ci concret și personal. Bogăția devine criteriu de judecată, nu motiv de laudă. Disprețul față de sărac și zgârcenia sunt semne ale ratării chemării primite.
„Pe săraci îi umileşti, şi te zgârceşti să-i miluieşti. Îi desconsideri. Ce va face Domnul, cu astfel de slugă?”
Acest cuvânt rămâne actual nu pentru că ar fi sever, ci pentru că este adevărat în logica Evangheliei. El nu lasă loc pentru justificări morale comode și reafirmă o axiomă a vieții duhovnicești: orice dar primit devine responsabilitate, iar mândria este începutul pierderii acesteia.
