În anii tulburi ai stăpânirii otomane din Grecia, dar și în perioada imediat următoare eliberării, zonele muntoase erau adesea nesigure. Cete de tâlhari cutreierau pădurile și căutau locuri izolate, unde puteau prăda fără a fi tulburați. Nici Muntele Athos nu a fost ocolit complet de aceste primejdii, mai ales chiliile singuratice ale monahilor, aflate departe de mănăstirile mari.
O astfel de ceată, condusă de un hoț vestit pe nume Eustatie, ajunge într-o noapte în apropierea Careei. Din zvonurile adunate pe drum, află despre o casă retrasă, locuită de doi monahi bătrâni, despre care se spunea că ar avea agoniseală. Planul era simplu și, pentru ei, obișnuit.
Noaptea în care tâlharul a fost oprit la poarta Athosului
Târziu, după miezul nopții, bat la poarta chiliei. După mai multe insistențe, cineva întreabă dinăuntru cine este. Eustatie răspunde cu o minciună bine repetată: sunt creștini rătăciți, ajunși târziu, care cer adăpost până dimineață. Poarta se deschide, însă în prag nu apare un bătrân, ci un tânăr puternic, cu privire pătrunzătoare. Îi mustră pentru tulburarea părinților la ceas de noapte, apoi îi poftește în arhondaric și le spune să aștepte, urmând să-i anunțe pe monahi.
Timpul trece. Un ceas, apoi încă unul. Nimeni nu mai vine. Nerăbdarea se transformă în hotărâre: tâlharii decid să treacă la faptă. În clipa în care încearcă să se ridice, descoperă însă că trupurile nu îi mai ascultă. Mâinile și picioarele le sunt înțepenite, ca și cum ar fi devenit de piatră. Panica îi cuprinde, iar strigătele lor răsună în noapte.
Zgomotul îi trezește pe cei doi monahi, care aleargă speriați spre arhondaric. Acolo îi găsesc pe intruși neputincioși, incapabili să se miște. Urmează întrebările, iar la început hoții răspund cu obrăznicie și amenințări. Văzând însă că situația nu se schimbă, tonul li se frânge și cer, plângând, să fie eliberați.
Întrebați din nou cum au intrat, tâlharii povestesc despre tânărul care le-a deschis poarta și i-a primit. Atunci, bătrânii înțeleg că s-a petrecut ceva neobișnuit. Unul dintre ei merge grabnic în bisericuța chiliei, cu hramul Sfântului Gheorghe, și aduce icoana sfântului înaintea hoților.
Reacția este imediată. Toți cad în genunchi și, cu un glas, mărturisesc: acela este tânărul care i-a întâmpinat la poartă. În acel moment, legătura nevăzută se risipește. Eliberați, se închină, sărută icoana și își recunosc faptele, cerând iertare. Lasă daruri și bani monahilor și pleacă schimbați.
Pentru Eustatie, noaptea aceea nu a fost doar o sperietură, ci o ruptură definitivă de viața de până atunci. Cutremurat, a renunțat la tâlhărie și s-a întors în Sfântul Munte, unde și-a petrecut restul vieții în nevoință, ridicând o chilie și un paraclis închinat Sfântului Gheorghe, într-un loc pustiu al Athosului.
Această întâmplare, consemnată într-o relatare de spiritualitate athonită publicată de un autor român pe un site dedicat tradiției ortodoxe, a rămas ca o mărturie despre felul în care pocăința poate schimba radical un om. Dincolo de contextul istoric, mesajul ei rămâne limpede: Dumnezeu nu întoarce fața nici celui mai căzut, atunci când întoarcerea este sinceră.
