Părintele Paisie de la Sihla spunea că fără ispite și necazuri nimeni nu se poate mântui. Cuvântul acesta sună aspru pentru omul de astăzi, care caută confortul și fuge de orice durere. Totuși, cine a trecut printr-o boală, o pierdere sau o luptă grea cu gândurile știe că tocmai atunci a simțit cel mai aproape mâna lui Dumnezeu. Duhovnicul de la Sihla nu vorbea din cărți, ci din zeci de ani de rugăciune, schimnicie și suferință purtată cu răbdare. Cuvintele lui ne arată de ce vin încercările, cum le deosebim și ce avem de făcut când ne împresoară.
Cuprins:
De ce spune Părintele Paisie de la Sihla că nu ne putem mântui fără ispite
Mai întâi trebuie lămurit ce înseamnă „ispită” în tradiția patristică. Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește două feluri de ispite: unele plăcute, care vin din pofta de plăcere și ne trag spre păcat, și altele dureroase, pe care Dumnezeu le îngăduie ca să ne curețe. Pe cele dintâi le respingem de la început, pe cele din urmă le primim cu răbdare. Când Părintele Paisie vorbește despre ispite și necazuri, el are în vedere mai ales această a doua categorie.
Iată cum leagă Părintele Paisie încercarea de dragostea lui Dumnezeu:
„Fără ispite şi necazuri, nu ne putem mântui. Nu uita că Domnul, pe cine iubeşte, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El.”
De ce este așa? Pentru că mântuirea, în învățătura Bisericii, nu este o simplă iertare juridică, ci unirea omului cu Dumnezeu prin har. Omul căzut s-a lipit de lume prin plăcere, iar această lipire nu se rupe prin cuvinte frumoase, ci prin durere primită cu credință. Apostolul Pavel spune același lucru în Epistola către Evrei (12, 6): Domnul îl ceartă pe cel pe care îl iubește, ca un tată pe fiul său. Încercarea nu este semnul că Dumnezeu ne-a părăsit, ci dovada că se ocupă de noi.
Aici apare o deosebire esențială: ispita nu este păcat. Sfântul Ioan Scărarul arată că păcatul are trepte: momeala gândului, convorbirea cu el, consimțirea, apoi robia și patima. Câtă vreme gândul vine și noi îl respingem, nu am păcătuit, ci am luptat. Mulți credincioși se tulbură că „le vin gânduri rele” și cred că sunt pierduți, când de fapt sunt doar pe câmpul de luptă.
Practic, când vine un necaz, schimbă întrebarea. În loc de „De ce mie?”, întreabă: „Doamne, ce vrei să mă înveți prin aceasta?”. Prima întrebare închide sufletul în revoltă, a doua îl deschide spre har. Spune această rugăciune scurtă de câte ori simți că te apasă încercarea.
Cum primim încercările cu mulțumire, nu cu revoltă
Avva Paisie cerea celor care veneau la el o atitudine care pare greu de atins:
„Suntem datori să primim cu dragoste încercările şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”
Mulțumirea în necaz nu este o formulă de politețe, ci o mărturisire de credință în Pronia dumnezeiască. Cine mulțumește recunoaște că Dumnezeu este bun chiar și atunci când nu înțelegem ce face. Apostolul cere: „Pentru toate mulțumiți” (1 Tesaloniceni 5, 18), iar Sfântul Ioan Gură de Aur și-a încheiat viața în exil cu aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Mulțumirea taie rădăcina cârtirii, care este una dintre cele mai otrăvitoare stări pentru suflet.
Trebuie însă deosebită mulțumirea duhovnicească de resemnarea psihologică. Resemnatul spune: „N-am ce face, asta e”, și se închide în amărăciune. Cel care mulțumește spune: „Doamne, nu înțeleg, dar am încredere în Tine”, și rămâne viu și nădăjduitor. Mulțumirea nu înseamnă nici să negi durerea; poți plânge și mulțumi în același timp.
Un exercițiu simplu: seara, înainte de culcare, numește în rugăciune necazul zilei și adaugă: „Mulțumesc, Doamne, și pentru aceasta”. La început vei spune cuvintele fără să le simți. Cu timpul, inima va urma buzele, iar necazul își va pierde o parte din greutate.
De unde vin ispitele: de la Dumnezeu, de la trup, de la lume sau de la diavol
Duhovnicul de la Sihla face o deosebire foarte limpede între izvoarele ispitelor:
„Ispitele ce vin, cu voia lui Dumnezeu vin, pentru încercare şi pentru a ne ţine pe calea smereniei. Numai să cunoaştem slăbiciunea noastră şi să cerem ajutor: „Doamne, nu ne lăsa în ispite!”…Că vin şi fără voia noastră, de la trup, de la lume şi de la diavol.”
Sfântul Apostol Iacov spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni spre rău (Iacov 1, 13). Dumnezeu nu este autorul răului, dar îl îngăduie și îl întoarce spre folosul nostru. Părinții vorbesc despre trei vrăjmași: trupul cu poftele lui, lumea cu ademenirile ei și diavolul cu viclenia lui. Nimic din acestea nu are însă putere asupra noastră fără îngăduința lui Dumnezeu, așa cum se vede limpede în istoria dreptului Iov.
Scopul îngăduinței este smerenia. Omul care nu este încercat ajunge ușor să creadă că se descurcă singur. Ispita îi arată cât de slab este, iar această cunoaștere a propriei slăbiciuni este începutul vieții duhovnicești. De aceea rugăciunea „nu ne duce pe noi în ispită” din Tatăl nostru nu este o fugă de luptă, ci o mărturisire smerită că fără Dumnezeu cădem.
Cum îți dai seama de unde vine o ispită? Câteva repere practice:
- De la trup: pofte, lene, lăcomie, nevoia de confort care te împinge să lași rugăciunea.
- De la lume: dorința de a fi lăudat, comparația cu alții, grija excesivă pentru bani sau imagine.
- De la diavol: gânduri insistente de deznădejde, hulă, ură sau mândrie, care vin brusc și tulbură pacea.
- Îngăduite de Dumnezeu: boli, pierderi, nedreptăți, pe care nu le-ai căutat și nu le poți schimba.
O ultimă deosebire importantă: nu orice apăsare sufletească este ispită duhovnicească. Tristețea după Dumnezeu aduce pocăință și pace, pe când o depresie prelungită poate avea și cauze trupești. Un discernământ sănătos le cere pe amândouă: spovedanie la duhovnic și, la nevoie, ajutorul medicului.
Ispitele ca focul pentru aur: ce lucrează suferința în suflet
Părintele Paisie folosește o imagine pe care o întâlnim și în Sfânta Scriptură:
„Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite şi tot felul de necazuri aici pe pământ. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat.”
Imaginea nu este întâmplătoare. Înțeleptul Sirah scrie că aurul se lămurește în foc, iar oamenii plăcuți lui Dumnezeu în cuptorul smeririi (Sirah 2, 5). Sfântul Apostol Petru spune că încercarea credinței este mai de preț decât aurul lămurit prin foc (1 Petru 1, 7). Focul nu distruge aurul, ci arde zgura din el; la fel, încercarea nu distruge sufletul, ci arde patimile.
În Pateric, Avva Antonie cel Mare spunea, în esență, că dacă ar lipsi ispitele, nimeni nu s-ar mai mântui. Gândul se potrivește întocmai cu cel al Părintelui Paisie. Virtutea neîncercată este ca o sabie nefolosită: nu știi dacă taie până nu intră în luptă.
Să observăm cele cinci roade pe care Părintele Paisie le numește: întărire, călire, credință, smerenie și rugăciune. Ultima dintre ele merită subliniată: încercarea ne învață „să cerem sfat”. Diavolul vrea să rămânem singuri cu ispita, să nu spunem nimănui. Primul pas spre vindecare este să deschizi inima la duhovnic și să nu porți singur ceea ce Biserica te poate ajuta să porți.
Ce să faci când te împresoară ispitele: pașii rânduiți de Părintele Paisie
Pentru clipa în care ispita apasă cel mai tare, Părintele Paisie dă un îndemn foarte concret:
„Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un Paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire…, iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.”
Fiecare mijloc are o temelie teologică. Biserica este locul prezenței harului, unde nu mai lupți singur, ci împreună cu toți sfinții. Paraclisul Maicii Domnului cheamă mijlocirea celei care, după Fiul ei, are cea mai mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Crucea este semnul biruinței lui Hristos asupra diavolului, iar Psalmii au fost numiți de Sfântul Atanasie cel Mare o oglindă în care sufletul își găsește cuvinte pentru orice stare.
Se cuvine observat și ultimul pas: „ieși din nou la ascultare”. Rugăciunea nu este o fugă definitivă de îndatoriri, ci un adăpost în furtună. După ce s-a liniștit sufletul, omul se întoarce la munca, la familia și la responsabilitățile lui. Trezvia adevărată nu înseamnă izolare, ci a-ți face datoria cu mintea păzită.
Pentru mireni, pașii pot fi aplicați astfel:
- Nu sta la discuții cu gândul ispitei și nu-l analiza la nesfârșit; întoarce-te imediat spre Dumnezeu.
- Mergi la biserică, chiar și pentru câteva minute, sau aprinde candela în colțul de rugăciune de acasă.
- Citește Paraclisul Maicii Domnului, mai ales în nopțile grele.
- Fă semnul crucii cu atenție, nu în grabă, și sărută icoana sau crucea.
- Citește o catismă din Psaltire, cu glas scăzut, chiar dacă mintea fuge.
- Revino la datoriile tale după ce s-a liniștit sufletul.
- Mulțumește lui Dumnezeu că te-a acoperit, ca să nu uiți ajutorul primit.
De ce nu scapi de ispite schimbând locul
Avva Paisie avertizează împotriva unei iluzii foarte răspândite:
„Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui şi oriunde trebuie răbdare şi mulţumire.”
Patericul păstrează povestea unui monah care se mânia des în obște și a plecat să trăiască singur, crezând că așa va scăpa de mânie. Într-o zi i s-a răsturnat de mai multe ori vasul cu apă și, înfuriat, l-a spart. Atunci a înțeles că patima nu era în frați, ci în el însuși, și s-a întors în mănăstire. Ispita nu stă în locul în care trăim, ci în inima pe care o purtăm cu noi.
Aplicația este directă pentru viața de zi cu zi. Mulți schimbă locul de muncă, orașul, parohia sau chiar căsnicia, convinși că problema este în afară. După o vreme descoperă aceleași lupte într-un decor nou. Înainte de a fugi dintr-un loc, întreabă-te cu sinceritate ce patimă din tine se trezește acolo, și cere sfatul duhovnicului înainte de orice hotărâre mare.
Suferința, arvună a vieții veșnice
Spre sfârșitul vieții, Părintele Paisie de la Sihla mărturisea cu o smerenie care ne mișcă:
„Uneori mă întreb: oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu. Sunt încă la examenul încercării suferinţelor.”
„Arvuna” este o plată dată înainte, ca garanție a unui lucru ce va veni. Suferința primită cu credință este, așadar, un început tainic al Împărăției, nu o pedeapsă oarbă. Sfântul Apostol Pavel spune că pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care se va descoperi în noi (Romani 8, 18). Durerea nu are sens în sine, dar capătă sens când devine strigăt spre Dumnezeu.
Să observăm și cuvântul „examen”. Un schimnic cu o viață întreagă de nevoință nu se socotea absolvent, ci încă elev la școala suferinței. Aceasta este smerenia sfinților: cu cât înaintează, cu atât se văd mai la început. Nimeni nu are dreptul să spună „am trecut prin destule”, pentru că lupta durează până la ultima suflare.
Pentru cei bolnavi, pentru vârstnici și pentru cei care îngrijesc pe cineva drag, gândul duhovnicului de la Sihla este o mângâiere reală. Fiecare zi de răbdare nu este pierdută, ci pusă deoparte pentru veșnicie. Rugăciunea scurtă „Doamne, ajută-mă!”, spusă din pat sau de la căpătâiul unui bolnav, este tocmai acel strigăt de care vorbea Părintele Paisie.
Citește și: Cât de des ne putem împărtăși? Cine are voie să se apropie de Sfintele Taine și cine trebuie să mai aștepte?
Ce încercare v-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu și ce v-a ajutat să o purtați? Împărtășiți-vă experiența în comentarii aici, pe Gânduri din Ierusalim; mărturia voastră poate fi tocmai sprijinul de care are nevoie un alt cititor aflat acum în mijlocul ispitei.
Sursă bibliografică: Părintele Paisie de la Sihla, volum apărut la Editura Bizantină, București, 1999.
