Există o forță discretă care a traversat istoria recentă a României fără să fie consemnată în documente politice sau în rapoarte de partid, dar care a lucrat constant în adâncul societății: statornicia mamelor în credință. În timp ce regimurile s-au succedat, ideologiile s-au schimbat, iar presiunea asupra vieții religioase a devenit, uneori, brutală, transmiterea credinței nu a fost înFtreruptă. Ea nu s-a făcut prin discursuri publice sau strategii instituționale, ci prin gesturi zilnice, prin educație tăcută, prin rugăciune și prin răbdare. Acolo unde structurile oficiale au fost forțate să tacă, familia – și în mod special mama – a devenit spațiul de continuitate al vieții creștine.
Cuprins:
Această realitate este formulată limpede de Părintele Justin Pârvu, care surprinde rolul constant al femeii în formarea morală și duhovnicească a generațiilor, dincolo de orice context istoric: „Femeile au crescut copiii în respect față de Biserică, în frică de Dumnezeu, indiferent de epocă, de conducere, de ideologii. Femeile, prin abnegaţia lor, prin grija lor faţă de prunci şi faţă de viitorul familiilor lor, i-au înfrânt şi pe Stalin, şi pe Dej, şi pe Ceauşescu…” Afirmația nu este una retorică și nici simbolică. Ea descrie un fapt social verificabil: credința nu a fost eradicată în România comunistă tocmai pentru că a fost păstrată în spațiul intim al familiei, acolo unde controlul ideologic nu putea pătrunde pe deplin.
Răbdarea mamelor ca forță istorică
Regimurile totalitare au funcționat pe baza ideii că omul poate fi remodelat rapid, prin constrângere și propagandă. Părintele Justin Pârvu subliniază caracterul provizoriu al acestor încercări de inginerie socială, în contrast cu durata lungă a formării unui popor: „Dictatorii conjuncturali vor să distrugă în câţiva ani ceea ce un popor a întemeiat în două milenii. Toate furtunile trec. Lasă răni, dar trec.” Această observație se sprijină pe o perspectivă istorică și teologică deopotrivă: ceea ce este clădit pe credință și pe răbdare nu poate fi anulat definitiv de presiuni exterioare.
În tradiția Bisericii Ortodoxe, răbdarea nu este o simplă virtute psihologică, ci o lucrare duhovnicească. Mamele care și-au crescut copiii în frica de Dumnezeu, în pofida interdicțiilor sau a marginalizării, au lucrat exact în acest registru. De aceea, lecția lor nu este una sentimentală, ci una de rezistență spirituală. „De asta trebuie să fie convins omul, românul, că dreptatea este, în final, de partea celor înţelepţi şi a celor răbdători”, afirmă părintele, plasând această experiență într-un cadru moral mai larg, valabil pentru întreaga societate.
Familia, locul formării omului și al întâlnirii cu Dumnezeu
În învățătura ortodoxă, familia nu este doar o structură socială, ci o realitate binecuvântată, în care se formează persoana umană în integralitatea ei. Părintele Justin Pârvu exprimă această idee fără ambiguități: „Mama îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea i-l relevă pe Dumnezeu.” Această formulare nu diminuează rolul tatălui sau al Bisericii, ci indică locul concret unde începe educația duhovnicească: relația directă, zilnică, dintre mamă și copil.
Din perspectivă pastorală, această afirmație este confirmată de practica Bisericii. Catehizarea formală, predica sau spovedania nu pot suplini formarea primară care are loc în familie. De aceea, „familia frumoasă, închegată, înţeleaptă în comportament, este cea care dă schimbul de mâine pentru orice societate.” Nu este vorba despre un ideal abstract, ci despre o realitate verificată istoric: acolo unde familia a rămas funcțională și ancorată în credință, continuitatea valorilor a fost posibilă.
Rugăciunea mamei în tradiția Bisericii
Unul dintre cele mai sensibile puncte ale reflecției Părintelui Justin Pârvu privește puterea rugăciunii mamei. Afirmația sa nu este una izolată, ci se înscrie într-o tradiție veche a Bisericii, care recunoaște rugăciunea părintească drept o lucrare cu greutate deosebită. „Rugăciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternică şi mai ascultată decât chiar rugăciunea preotului.” Această ierarhizare nu contrazice rolul preotului, ci arată că legătura de sânge, dublată de jertfă și responsabilitate, conferă rugăciunii o intensitate aparte.
Părintele ilustrează această realitate printr-o întâmplare pastorală concretă, în care o mamă caută soluții exterioare pentru întoarcerea fiului rătăcit. Răspunsul primit este lipsit de orice artificiu și merge direct la esență: „Mă, ai plătit la biserici de-l poţi cântări în bani…! Mai bine roagă-te pentru el, şi o să se întoarcă. Rugăciunea mamei nu are egal pe lumea asta”.” Din punct de vedere teologic, această afirmație reflectă convingerea că rugăciunea izvorâtă din dragoste jertfelnică este lucrătoare, nu prin mecanism, ci prin relație vie cu Dumnezeu.
În ansamblu, reflecțiile Părintelui Justin Pârvu din volumul Daruri duhovnicești, apărut la Editura Eikon, conturează o viziune coerentă asupra rolului mamei în viața Bisericii și a societății. Nu este vorba despre idealizarea femeii, ci despre recunoașterea unei realități duhovnicești: acolo unde credința este trăită în familie, cu răbdare și rugăciune, niciun context istoric nu o poate anula definitiv.
