În spațiul public românesc, creștinismul este adesea redus la o formă inofensivă, lipsită de coloană vertebrală, confundată cu resemnarea, cu naivitatea fără discernământ sau cu o bunătate dusă până la anularea rațiunii. Se creează astfel impresia că omul credincios ar trebui să accepte orice abuz, să nu discearnă, să nu judece și să nu reacționeze, ca și cum Evanghelia ar fi o invitație la amorțirea minții. Această percepție nu este doar falsă, ci profund dăunătoare, pentru că transformă credința într-o caricatură și o face vulnerabilă tocmai în fața răului pe care ar trebui să-l recunoască și să-l înfrunte. Într-o asemenea confuzie periculoasă, Părintele Nicolae Steinhardt ridică o voce tăioasă, incomodă și limpede, care refuză să asocieze creștinismul cu prostia și lașitatea, readucând în centru o dimensiune esențială a vieții duhovnicești: inteligența morală și luciditatea.
Cuprins:
Creștinismul nu este refugiu pentru neputință
Reacția sa este fără echivoc și vine dintr-o revoltă interioară profundă față de degradarea sensului credinței: „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie.” În aceste rânduri se concentrează o critică dură la adresa unei mentalități larg răspândite, care transformă virtutea în slăbiciune și blândețea în abandon. Steinhardt nu atacă credința, ci deformarea ei, acea pietate sterilă care refuză confruntarea cu realitatea și se retrage într-o aparentă inocență, lipsită de responsabilitate.
Pentru el, ideea unui creștinism neajutorat este nu doar greșită, ci eretică, pentru că ignoră explicit îndemnurile scripturistice la trezvie și discernământ. Nu este vorba de o interpretare modernă sau intelectualistă, ci de una profund biblică. „Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).” Aceste trimiteri nu sunt ornamentale, ci definesc un mod de a fi: credinciosul este chemat la bunătate fără prostie și la nevinovăție fără inconștiență.
Inteligența ca responsabilitate morală
Una dintre cele mai ferme idei ale Părintelui Nicolae Steinhardt este aceea că Hristos nu a cerut niciodată anularea minții. Dimpotrivă, luciditatea este o condiție a vieții duhovnicești autentice. „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.” Această distincție este esențială, pentru că separă virtutea de caricatura ei. Bunătatea nu este confuzie, iar smerenia nu este abandonul gândirii.
Steinhardt merge mai departe și atrage atenția asupra unui adevăr incomod: prostia produce adesea mai mult rău decât răutatea deliberată. În lipsa discernământului, omul devine ușor de manipulat, iar răul găsește un teren fertil tocmai în această lipsă de vigilență. „Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii.” Această observație, formulată cu ironie amară, demontează ideea că ignoranța ar putea fi o virtute.
În logica sa, inteligența nu este un atribut opțional, ci o datorie, mai ales pentru cel care a primit darul înțelegerii. „Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.” Aici, prostia nu mai este doar o limitare intelectuală, ci devine o problemă morală, o formă de refuz al responsabilității față de darurile primite.
Cezarul, Statul și confuzia fatală
Unul dintre cele mai sensibile puncte abordate de Părintele Nicolae Steinhardt privește raportul dintre credincios și puterea politică. Invocând celebrul îndemn evanghelic, el arată cum acesta este adesea folosit superficial pentru a justifica obediența necondiționată. „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” este o formulă limpede, dar care presupune o condiție esențială: existența reală a unui Cezar care se comportă ca atare. Respectul față de stat este legitim atâta timp cât statul își exercită rolul firesc, administrativ și juridic.
Steinhardt explică această limită cu o claritate care nu lasă loc de ambiguități: „Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă.” Atunci când autoritatea se ocupă de drumuri, ordine publică, justiție, apărare și administrație, respectul și obligațiile civice sunt de la sine înțelese. Problema apare în momentul în care statul își depășește competențele și revendică supremație asupra conștiinței.
Când Cezarul devine Mamona
Linia de demarcație este trasată ferm atunci când puterea politică se transformă într-o ideologie totalizantă. „Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la “spălarea creierului”,” nu mai poate fi vorba despre ascultare legitimă. În acel punct, contractul moral este rupt, pentru că una dintre părți și-a schimbat identitatea.
Steinhardt subliniază că Hristos a fost categoric în această privință: „Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu.” Neutralitatea devine imposibilă atunci când puterea cere supunere spirituală. Într-o asemenea situație, orice compromis, oricât de mic, devine o trădare.
Metafora vaselor care navigau sub pavilion fals până la primul foc de armă sintetizează această atitudine de vigilență: recunoașterea autorității legitime durează doar până în momentul în care aceasta își dezvăluie adevărata natură. Cu Mamona nu există teren comun, nici măcar în lucrurile aparent evidente, pentru că asocierea însăși este o formă de capitulare.
Lumina ca înțelegere, nu ca orbire
În final, mesajul Părintelui Nicolae Steinhardt se coagulează într-o afirmație care rezumă întreaga sa viziune: „Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică arma diavolească.” Credința autentică nu anulează mintea, ci o luminează. Nu cere renunțarea la discernământ, ci îl ascuțește. Prostia, indiferent cât de evlavios ar fi ambalată, devine un instrument al răului atunci când refuză să vadă, să compare și să judece.
