În ultimii ani, relația dintre băiat și fată a devenit una dintre cele mai sensibile și mai prost înțelese realități ale vieții tinere. Nu pentru că sentimentele ar fi mai slabe, ci pentru că sunt trăite într-un climat al grabei, al confuziei și al presiunii sociale. Tinerii sunt împinși să intre rapid în legături afective fără să înțeleagă ce caută, ce pot oferi și ce pot duce. Se intră ușor într-o relație, dar se iese greu din consecințele ei. Tocmai această tensiune dintre dorință și lipsa maturității este cea care face ca apropierea dintre băiat și fată să nu mai fie un drum firesc, ci adesea o sursă de tulburare. Din această realitate pornește și preocuparea Părintelui Arsenie Papacioc, exprimată limpede în volumul „Ne vorbește Părintele Arsenie”, apărut la Editura Mănăstirea Sihăstria, unde relația dintre tineri este privită nu sentimental, ci ca un punct decisiv pentru întreaga viață.
Cuprins:
Confuzia dintre prietenie și iubire
Părintele Arsenie nu pornește de la teorii, ci de la experiența directă cu frământările tinerilor. El identifică imediat problema centrală, una pe care mulți o ocolesc sau o îmbracă în formule comode: „Există o problemă foarte importantă pentru tineri, de care sunt și eu preocupat, ca duhovnic: relația cu fetele, prietenia cu fetele.” Întrebarea care se naște este esențială: cât de mult trebuie investit într-o astfel de relație și câtă distanță este sănătoasă?
Răspunsul nu este unul simplist, pentru că și implicarea excesivă, și retragerea rigidă pot deveni periculoase. „Și să te implici, e de discutat, și să te ții la distanță, iarăși e de discutat.” Tocmai de aceea, părintele atrage atenția asupra unui fenomen devenit aproape normă: redefinirea iubirii sub masca prieteniei. „Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. E un paravan acesta; nu există prietenie între băiat și fată, decât iubire.”
Această afirmație taie direct printr-o iluzie larg acceptată. Relația dintre băiat și fată, atunci când intră pe teritoriul intimității emoționale și al confesiunilor, nu mai poate fi neutră. „Se merge cu mintea foarte adânc, pe intimități, iar prietenia e cu totul altceva; fără nici cel mai mic interes.” În momentul în care apare interesul, fie el afectiv sau trupește, termenul de prietenie devine o formă de autoînșelare.
Diferențe de maturizare și strategii nevăzute
Un alt aspect ignorat frecvent este diferența de ritm în maturizarea interioară dintre fată și băiat. Părintele Arsenie vorbește deschis despre acest dezechilibru natural, fără a transforma observația într-o judecată de valoare. „Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat și o creștere a puterii raționale mai din vreme decât băiatul.” Această realitate influențează profund modul în care cei doi privesc relația.
Fata începe mai devreme să gândească în termeni de siguranță și viitor, în timp ce băiatul rămâne mai mult timp în zona elanului și a entuziasmului. „Dar și puterea ei de a acumula rațional e mai scurtă până la 20-25 de ani, pe când a bărbatului până la 30 de ani.” Din această diferență se nasc multe tensiuni: unul testează, celălalt calculează; unul trăiește clipa, celălalt se gândește la stabilitate.
Părintele ilustrează această realitate printr-un exemplu concret, care dezvăluie subtilitatea jocurilor afective. Povestea studentului foarte capabil, serios și disciplinat, urmărit cu insistență de o fată mediocră intelectual, arată cum o relație poate deveni un teren de probă și provocare. Fata nu renunța, îi scria, îi ieșea în cale, iar explicația ei este revelatoare: „Vreau să văd cum reacționează un om deștept la astfel de propuneri.”
Aici nu mai este vorba de o simplă atracție, ci de o confruntare psihologică. Părintele subliniază limpede pericolul: „Dacă acel băiat era mai puțin stăpân pe el, punea mâna pe el.” Stăpânirea de sine devine criteriul maturității reale. Un om cu adevărat deștept nu este doar inteligent, ci capabil să lase lucrurile la timpul lor. „Dacă este deștept, este deștept peste tot, și atunci lasă lucrurile la vremea lor.”
Graba relațiilor și pierderea discernământului
Una dintre marile capcane ale relațiilor timpurii este pierderea capacității de a judeca limpede. Îndrăgostirea, atunci când apare înaintea maturizării, întunecă discernământul. „Pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci.” În acest punct, relația nu mai este evaluată în funcție de viitor, ci doar de intensitatea trăirii de moment.
Părintele Arsenie avertizează că această grabă duce la construcții fragile, incapabile să reziste în timp. El amintește cuvintele lui Solomon, care sintetizează o întreagă filozofie a vieții: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor.” Ignorarea acestei rânduieli produce relații care ard repede și se sting dureros.
Problema se adâncește atunci când căsătoria este privită ca o extensie a plăcerii. Părintele formulează fără ocoliș una dintre cele mai incomode observații: „Sunt convins că cei mai mulți tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greșeală.” O astfel de mentalitate răstoarnă sensul profund al unirii dintre bărbat și femeie.
Clarificarea pe care o aduce este esențială pentru înțelegerea întregii sale viziuni: „Nu nașterea de copii e un scop suprem al căsătoriei, ci stimularea reciprocă pentru mântuire. Nașterea de copii e o consecință.” Relația nu este, așadar, un refugiu al satisfacțiilor, ci un drum comun spre împlinire spirituală.
O căsnicie construită pe motive imediate riscă să devină rapid o povară. „Să nu fie o lună de miere și o viață de amar.” Stabilitatea nu se improvizează, ci se clădește din timp, cu răbdare și discernământ. „Trebuie gândit dacă ea rezistă la toate greutățile binecuvântate ale căsniciei.”
Mama, începutul nevăzut al formării bărbatului
Dincolo de relația directă dintre băiat și fată, Părintele Arsenie mută atenția spre un plan mai profund, adesea ignorat: felul în care un bărbat este format încă din copilărie. În centrul acestei formări se află mama, nu ca figură idealizată, ci ca prezență decisivă în construirea încrederii și a verticalității interioare. „Mama naște, mama renaște; ea se ocupă de copii.” Această renaștere nu este doar una biologică, ci una continuă, prin care copilul este ridicat, încurajat și învățat să se vadă pe sine ca având valoare.
Părintele descrie cu finețe un mecanism afectiv profund: mama, din iubire, îl îngăduie pe copil, chiar și atunci când acesta greșește. Nu din slăbiciune, ci din dorința de a nu-i frânge avântul interior. „Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu?” Problema apare mai târziu, când copilul, intrând în contact cu lumea reală, se lovește de eșec și se întoarce rănit. Atunci mama devine din nou sprijinul care îl ridică: „Nu puiul mamei, tu ești împărat, tu ai să cucerești lumea!”
Această susținere constantă creează sentimentul de erou, nu unul artificial, ci interior. Mama nu face acest lucru din teorie sau din educație formală, ci din iubire. „Ea nu face lucrul acesta pentru că a învățat undeva, ci pentru că îl iubește și pentru că nu vrea să-l vadă un prost.” În lipsa acestui fundament, băiatul ajunge mai târziu să caute în relația cu femeia ceea ce nu a primit la timp: confirmare, siguranță, sens.
Modelul feminin și responsabilitatea formării lui
Pentru a sublinia importanța acestui rol, Părintele Arsenie amintește o întâlnire esențială din propria copilărie, care l-a marcat profund. Este vorba despre lectura unei cărți scrise de regina Elisabeta – Carmen Sylva, soția regelui Carol I. Acolo a descoperit o poezie care sintetizează legătura dintre mamă și destinul copilului: „De veți auzi de un erou care a cucerit războaie și în urma lui a făcut dreptate, să știți că a avut o mamă bună;/De veți auzi de un erou care a viersuit și versul lui a schimbat sensuri de viață și frumuseți și înflăcărări de inimă, să știți că a avut o mamă bună”.
Versurile continuă, prezentând diferite tipuri de eroi, dar concluzia rămâne aceeași: în spatele fiecăruia se află o mamă care a știut să crească sufletește. Reacția Părintelui Arsenie este una de entuziasm sincer: „Ei, mi-a plăcut enorm!” Nu este o emoție trecătoare, ci confirmarea unei convingeri profunde: femeia nu este doar partener de viață, ci formator de destine.
De aici derivă și exigența pe care o formulează: „Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim!” Nu este vorba despre o pregătire artificială, ci despre cultivarea unei calități interioare care face posibilă dăruirea autentică. Relația dintre băiat și fată nu trebuie să fie o confruntare de orgolii, ci o colaborare în creștere.
Întâlnirea dintre băiat și fată ca lucrare sufletească
Părintele Arsenie nu ignoră realitatea apropierii dintre tineri și nici nu o demonizează. El recunoaște că există situații în care întâlnirea este inevitabilă. Însă criteriul esențial nu este atracția, ci direcția. „Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat și o fată, acesta trebuie să o cultive, să îi semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc.” Accentul cade pe „productivă”, nu în sens material, ci interior.
Dimensiunea trupească nu este negată, dar este relativizată. „Pentru că, trupește, cum am spus, nu e o problemă.” Adevărata provocare este capacitatea relației de a duce greutăți, de a susține creșterea ambilor. Băiatul are responsabilitatea de a o sprijini, de a-i purta poverile, de a o stimula continuu. „Tu trebuie să o întreții cu orice chip problemele ei, să o stimulezi continuu.”
În același timp, părintele face o distincție clară între roluri. Femeia nu este chemată să rezolve problemele bărbatului în sensul autorității sau al conducerii. „Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum dacă ești o personalitate; dacă încearcă, dă greș.” Femeia rămâne pe poziția ei firească, aceea de mamă și soție, nu de rival sau corector permanent.
Demnitatea femeii și sensul ascultării
Unul dintre cele mai sensibile momente abordate este cel legat de cununie și de interpretarea greșită a unor formule liturgice. Părintele Arsenie povestește o experiență concretă, în care reacția colectivă a trădat o înțelegere superficială a cuvintelor rostite. La momentul rugăciunii „iar femeia să asculte de bărbat”, privirile s-au îndreptat spre mireasă, iar aceasta a plecat capul. Părintele mărturisește fără echivoc: „Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetița aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viața ei.”
Replica sa, rostită la timpul potrivit, restabilește echilibrul: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-și iubească nevasta.” Apoi urmează afirmația care concentrează întreaga sa viziune asupra relației: „Dragă mireasă, dacă nu te iubește, să nu-l asculți!”
Această frază nu anulează rânduiala, ci o așază în adevăr. Ascultarea nu este supunere oarbă, ci răspuns la iubire. Fără iubire, cuvintele devin arme de umilire. De aceea avertismentul este ferm: „Să nu ne jucăm cu cuvintele!” Fata nu este redusă la funcții sau roluri utilitare. „Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligații, suntem plini de datorii.”
Alegerea făcută înainte de orbirea îndrăgostirii
Unul dintre cele mai lucide avertismente ale Părintelui Arsenie privește momentul alegerii. Există o fereastră scurtă în care omul poate judeca limpede. După aceea, îndrăgostirea acoperă totul. „Trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poți să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci – niște lucruri pentru viitor, până la sfârșitul vieții.”
Cei care se îndrăgostesc superficial pierd accesul la frumusețea reală a iubirii. „Este dezavantajul celui care se îndrăgostește prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumusețea aceea grozavă a iubirii.” Iubirea adevărată nu este explozie, ci adâncime.
Finalul reflecției este unul de forță și echilibru. Dumnezeu, ca mare meșter al creației, nu a făcut femeia la întâmplare. „Credeți dumneavoastră că acest mare meșter, Dumnezeu, când a creat omul, și pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente și posibilități extraordinare?!” Femeia poartă în ea un potențial imens, care poate deveni bine sau rău, în funcție de cum este întâmpinat. „Femeia, țineți seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun!”
De aceea, concluzia nu este una de frică, ci de răbdare: „Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbești la începutul începuturilor.”
