Într-o lume în care conflictele se poartă adesea la vedere, cu vorbe grele, acuzații și dorința de a avea ultimul cuvânt, există o perspectivă mult mai adâncă asupra răului și a modului în care acesta lucrează între oameni. Nu întotdeauna tensiunea vine din ceea ce se vede, iar adevărata luptă nu se poartă neapărat între persoane, ci într-un plan mai subtil, acolo unde gândurile, patimile și stările lăuntrice ajung să controleze comportamentul. În această cheie trebuie citite și înțelese cuvintele Părintelui Proclu Nicău, cuprinse în volumul „Lupta pentru smerenie și pocăință”, apărut la Editura Agaton, o carte care nu oferă teorii abstracte, ci repere concrete pentru viața de zi cu zi, trăită sub semnul credinței și al luptei interioare.
Cuprins:
Adevărata luptă nu este cu omul, ci cu răul din el
Una dintre cele mai tulburătoare idei exprimate de Părintele Proclu Nicău este aceea că omul, oricât de agresiv sau nedrept ar părea, nu este adversarul real. El este, mai degrabă, terenul pe care se manifestă o lucrare străină de firea sa. Această distincție schimbă radical modul în care privim conflictul și reacția noastră în fața ostilității. În loc să răspundem cu aceeași monedă, suntem chemați să vedem dincolo de gesturi și cuvinte, înțelegând că răul nu se vindecă prin confruntare directă, ci printr-o atitudine care îl dezarmează.
Această viziune este formulată limpede în fragmentul în care părintele spune: „Să știți de la mine, nu cu oamenii trebuie să ne luptăm, cu duhurile din ei. Pe dușman îl dezarmezi cu dragoste și cu un cuvânt bun. Omul acela care-ți este vrăjmaș, dacă vede că vii la el cu daruri și cu un cuvânt bun, Îl va lăsa pe Duhul Sfânt să izgonească din sufletul lui duhurile rele de care este cuprins și va scăpa de ele.” Nu este vorba despre o slăbiciune sau despre o evitare a realității, ci despre o înțelegere profundă a mecanismelor sufletești. Dragostea și cuvântul bun nu sunt simple gesturi morale, ci instrumente reale de vindecare, capabile să rupă cercul răului.
Rugăciunea și mila, răspunsul la ostilitate
Atunci când cineva ne privește cu dispreț, ne vorbește urât sau ne ponegrește, reacția firească este apărarea sau contraatacul. Totuși, perspectiva duhovnicească propusă de Părintele Proclu Nicău merge în direcția opusă. În loc să alimentăm conflictul, suntem chemați să lucrăm în tăcere, prin rugăciune și milă. Această atitudine nu este una pasivă, ci una extrem de activă din punct de vedere lăuntric, pentru că presupune stăpânire de sine și o schimbare a propriei inimi.
Părintele subliniază clar această cale atunci când afirmă: „Așa că, atunci când vedem pe cineva că se uită urât la noi sau ne vorbește urât, ne bârfește, trebuie să spunem în gând o rugăciune prin care să cerem Bunului Dumnezeu să liniștească acea persoană și, în același timp, să ne arătăm mila față de acel om. Căci ajută foarte mult să ai milă față de aproapele, doar așa câștigi un dușman de partea ta.” Mila nu înseamnă să justifici răul, ci să refuzi să-l lași să te transforme. Prin rugăciune, tensiunea se mută din planul exterior în cel interior, acolo unde poate fi cu adevărat vindecată.
Iertarea și smerenia, condiții ale rugăciunii adevărate
Un punct esențial în această învățătură este legătura directă dintre iertare și posibilitatea de a te ruga cu adevărat. Rugăciunea nu este un simplu ritual verbal, ci o stare a inimii. Atunci când păstrăm ranchiună sau dorință de răzbunare, această stare se rupe, iar cuvintele își pierd puterea. De aceea, Părintele Proclu Nicău atrage atenția asupra unui aspect adesea ignorat: incompatibilitatea dintre judecarea aproapelui și rugăciunea autentică.
Această idee este ancorată direct în rugăciunea Tatăl nostru, unde se spune limpede: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! Plecând de aici, părintele merge mai departe și avertizează: „De aceea, de pildă, nu avem voie să dăm pe nimeni în judecată. Că, dacă dăm pe cineva în judecată, nu mai putem spune Tatăl nostru.” Afirmația este tranșantă și incomodă, dar tocmai de aceea obligă la o reflecție serioasă asupra coerenței dintre credință și faptele concrete ale vieții.
La baza acestei atitudini stă smerenia, nu ca idee abstractă, ci ca exercițiu zilnic. A te ruga pentru cel care îți face rău presupune să renunți la imaginea de sine rănită și să te vezi așa cum ești, cu propriile neputințe. În acest sens, cuvintele simple ale părintelui capătă o forță aparte: „Eu sunt mic, Doamne, iartă-mă și iartă-l și pe cel ce mă lovește!” Această rugăciune scurtă concentrează întreaga esență a luptei duhovnicești: recunoașterea propriei micimi și dorința sinceră ca răul să nu mai stăpânească pe nimeni.
Extrasul din „Lupta pentru smerenie și pocăință”, publicat de Editura Agaton, nu oferă rețete rapide, ci o direcție de viață care cere răbdare, consecvență și multă lucrare interioară. Mesajul Părintelui Proclu Nicău rămâne unul profund actual: adevărata biruință nu este asupra aproapelui, ci asupra propriului ego, iar pacea începe întotdeauna din inimă.
