De ce nu ne rugăm pentru viața celor adormiți, ci pentru sufletul lor: învățătura esențială a Mitropolitului Bartolomeu Anania

Viața biologică și sufletul nemuritor – perspectiva Mitropolitului Bartolomeu Anania

În reflecțiile sale teologice și pastorale, Bartolomeu Anania face o distincție clară și fermă între viața biologică și realitatea sufletului, subliniind faptul că omul nu poate fi redus doar la dimensiunea sa trupească. Viața, spune ierarhul, aparține sferei biologicului: este trecătoare, supusă degradării și limitelor firii. Respirația, funcțiile vitale și instinctul de conservare sunt dovezi ale acestei vieți efemere. În schimb, sufletul nu poate fi explicat prin biologie, pentru că el ține de veșnicie și de legătura omului cu Dumnezeu.

Citește și: Când vine clipa în care nu te mai poți ascunde – De ce intenția curată poate ține loc de putere și de pregătire

Mitropolitul Bartolomeu Anania arată că omul, din instinct, se agață de viață, de prelungirea existenței trupești, însă adevărata responsabilitate este grija față de suflet. Această perspectivă se vede limpede și în rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți, care nu mai vizează viața biologică, ci odihna sufletului în veșnicie. Tocmai de aceea, viața și sufletul nu trebuie confundate, pentru că ele aparțin unor planuri diferite ale existenței.

În continuare, ierarhul subliniază că dacă omul ar fi limitat doar la viața biologică, participarea la slujbe, la Sfânta Liturghie sau la viața Bisericii nu și-ar mai avea rostul. O astfel de viață ar fi una consumată exclusiv în plăceri trecătoare, fără nicio preocupare pentru ceea ce urmează după moarte. Conștiința existenței sufletului și a veșniciei este cea care dă sens vieții și o scoate din simpla supraviețuire biologică.

Sufletul, explică Mitropolitul Bartolomeu Anania, are o „altă respirație”, una care nu ține de trup, ci de lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, omul nu își poate coordona sufletul în afara lui Dumnezeu. Viața vine și se duce, însă sufletul rămâne, iar valoarea reală a existenței se măsoară prin grija față de acest dar nemuritor. În comparație cu eternitatea, viața pământească este extrem de scurtă, iar miza ei este modul în care omul își pregătește sufletul pentru veșnicie.

Cultivarea sufletului se face, arată ierarhul, prin virtuțile Evangheliei, în centrul cărora se află iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Aceasta este ieșirea omului din exclusivitatea biologicului și apropierea lui de eternitate. Credința, Biserica, slujbele și Sfintele Taine, în special Taina Spovedaniei, sunt mijloacele prin care sufletul se primenește și se regenerează, asemenea naturii care renaște primăvara.

În acest context, cuvintele Mitropolitului Bartolomeu Anania sintetizează limpede această învățătură:

„Viaţa ţine de biologic, adică de ceea ce este efemer, trecător, iar sufletul ţine de eternitate. Viaţa este un act biologic. Respir, şi aceasta este o dovadă că am în mine viaţă. Nu acelaşi lucru este cu sufletul. Viaţa este biologică şi trecătoare, sufletul, însă, este metafizic şi nemuritor. Noi ţinem la viaţa noastră din instinct. Important este să ţinem mai mult la suflet. De aceea, când ne rugăm pentru morţi, noi nu ne rugăm pentru viaţă, pentru că mortul s-a dus. Viaţa nu mai este în el. Ci ne rugăm pentru sufletul lui: „cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”, adică viaţa sufletului. Ele nu pot fi confundate şi nici nu trebuie să le confundăm.

Partea biologică cu ceea ce este etern în om. Ţinem la eternitatea sufletului nostru şi de aceea îl cultivăm. Dacă ar fi numai această viaţă nu am mai veni la biserică, nu am asista la Sfânta Liturghie, nu am mai sta în picioare atâta vreme. Viaţa se trăieşte şi la şosea, însă omul care îşi trăieşte viaţa aşa este omul care şi-o petrece petrecând. Acesta nu are nici un fel de grijă pentru ceea ce se întâmplă după moartea lui. Or, important este ca să fim conştienţi întotdeauna de ceea ce se întâmplă după ce se termină viaţa fizică. Sufletul are o altă respiraţie care nu mai ţine de biologic. Este respiraţia pe care i-o dă Duhul Sfânt. De aceea, dacă viaţa ţine de incidenţa biologicului, sufletul ţine de ceea ce în om este veşnic şi pe care el nu poate coordona în afara lui Dumnezeu. Noi de acest suflet trebuie să avem grijă.

Viaţa vine şi se duce. Important este ce facem cu puţina viaţă pe care o avem, pentru că în comparaţie cu eternitatea, viaţa noastră este scurtă. Este bine să reţinem că bunul nostru cel mai de preţ este sufletul nostru nemuritor. Pentru el trăim, pentru că altfel, dacă am trăi doar pentru viaţă, am duce-o tot într-o petrecere prin cârciumi şi prin restaurante. Dar dacă justificăm viaţa prin existenţa sufletului, atunci trebuie să avem grijă de el şi să îl cultivăm. Şi îl cultivăm prin virtuţile pe care le recomandă Evanghelia: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În aceasta constă toată legea şi toţi proorocii. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Aceasta înseamnă ieşirea omului din biologic şi învecinarea lui cu eternitatea. Este marele câştig pe care ni-l dă credinţa, pe care ni-l dă Biserica pe care ni-l dau slujbele religioase şi pe care ni-l dau Tainele Bisericii, începând cu Taina Spovedaniei. Spovedania este primenirea sufletului. Păcatele le faci pentru că eşti om. Important este să nu te laşi rob păcatului la infinit. De ce primăvara se regenerează natura? Pentru că altfel ar fi o toamnă eternă. Aşa este şi viaţa creştinului.”

Citește și: De ce Dumnezeu îngăduie necazul, dar nu lasă omul fără mângâiere: taina lucrării nevăzute în inima celui încercat

Prin aceste cuvinte, Mitropolitul Bartolomeu Anania oferă o învățătură limpede: viața biologică este doar cadrul trecător, în timp ce sufletul este adevărata comoară a omului, cea care dă sens existenței și o deschide spre veșnicie.