Singurătatea prelungită a multor oameni care își doresc căsătoria a devenit o realitate vizibilă în comunitățile creștine, fără a mai putea fi explicată doar prin factori exteriori sau conjuncturali. Dincolo de migrație, ritmul de muncă, dezechilibrul demografic sau lipsa contextelor de întâlnire, apare tot mai clar o tensiune mai adâncă, una care nu ține de biografie sau noroc, ci de felul în care omul se raportează la Dumnezeu și, prin extensie, la cel de lângă el. Dorința legitimă de a întemeia o familie ajunge adesea să fie formulată într-un mod care trădează o confuzie de fond: căsătoria nu mai este percepută ca întâlnire a două persoane, ci ca soluție pentru nevoi, goluri sau proiecte individuale. În acest punct, problema nu mai este lipsa ocaziilor, ci deformarea sensului relației.
Cuprins:
Nevoia de căsătorie și confuzia scopurilor
În pastorația contemporană apar tot mai frecvent situații în care dorința de căsătorie este exprimată aproape instrumental. Unii vor un soț sau o soție pentru că „a venit vremea”, pentru stabilitate, pentru copii, pentru siguranță emoțională sau socială. Faptele sunt ușor de constatat: femei și bărbați care declară deschis că persoana concretă contează mai puțin decât rolul pe care celălalt îl va îndeplini în viața lor. Aceste afirmații nu sunt simple scăpări de limbaj, ci indicii ale unei mentalități care reduce relația la funcție.
Citește și: Păcatele bunicilor se întorc asupra copiilor: Cum lucrează legile duhovnicești
Din punct de vedere al învățăturii Bisericii, căsătoria este comuniune de persoane, nu asociere de interese. Sfânta Scriptură vorbește despre „unirea într-un singur trup” (Facerea 2, 24; reluată de Hristos în Matei 19, 5), adică despre o legătură care presupune dăruire reciprocă și ieșire din sine. Când însă cineva intră într-o relație cu așteptarea ca celălalt să-i rezolve singurătatea, neîmplinirile sau chiar mântuirea emoțională, relația este încărcată din start cu o povară pe care niciun om nu o poate duce.
Această confuzie de scopuri produce reacții previzibile. Femeia simte că este dorită pentru utilitatea ei, bărbatul se simte folosit ca mijloc pentru un obiectiv personal. În ambele cazuri, reacția firească este retragerea. Nu refuzul căsătoriei este problema, ci refuzul de a fi transformat într-un instrument.
Chipul lui Dumnezeu și felul în care ne raportăm la oameni
Tradiția ortodoxă este foarte clară în privința legăturii dintre viața duhovnicească și relațiile interumane. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar modul în care Îl înțelege și Îl trăiește pe Dumnezeu modelează inevitabil felul în care îi vede pe ceilalți. Aceasta nu este o metaforă, ci o realitate duhovnicească asumată constant de Sfinții Părinți.
Atunci când Dumnezeu este redus la un „ajutor” pentru problemele cotidiene, la un garant al reușitei personale, relația cu El devine una de interes. Rugăciunea se transformă într-o listă de cereri, iar viața bisericească într-un mijloc de obținere a unor rezultate. Această atitudine nu rămâne izolată în plan spiritual. Ea se transferă, inevitabil, în planul relațiilor umane. Celălalt ajunge să fie evaluat după ceea ce oferă: sprijin, afecțiune, statut, stabilitate.
Biserica nu ne învață să nu cerem nimic de la Dumnezeu. Însuși Hristos spune: „Cereți și vi se va da” (Matei 7, 7). Problema apare atunci când cererea devine singura formă de relație. Când dispare dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Persoană, dispare și capacitatea de a-l vedea pe celălalt ca persoană. În limbaj teologic, persoana nu este o funcție, ci o existență unică, ireductibilă, chemată la comuniune liberă.
Această deformare a raportării explică multe eșecuri relaționale care, la suprafață, par greu de înțeles. Oamenii se caută, dar nu se întâlnesc. Se apropie, dar nu se recunosc. Așteaptă mult, dar oferă puțin, pentru că sunt deja ocupați să-și apere propriile nevoi.
Căutarea „jumătății” și iluzia vindecării prin celălalt
O altă capcană frecventă este idealizarea relației ca soluție universală. În acest registru, căsătoria este văzută ca un remediu pentru tristețe, anxietate, lipsă de sens sau depresie. Această perspectivă nu este doar psihologic riscantă, ci și teologic greșită. Ea transferă asupra unei ființe create o așteptare care, în mod legitim, aparține doar relației cu Dumnezeu.
Tradiția Bisericii afirmă fără echivoc că setea profundă de iubire a omului nu poate fi stinsă de un alt om. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8) nu este o formulare poetică, ci o afirmație ontologică. Numai comuniunea cu Dumnezeu poate da stabilitate lăuntrică, bucurie durabilă și sens existențial. Când această comuniune lipsește, omul ajunge să ceară de la celălalt ceea ce acesta nu poate oferi.
Citește și: Părintele Ilarion Argatu: Omule bogat, te-a ales pe tine Dumnezeu mâna cu care să hrănească pe cel flămând
Experiența pastorală confirmă constant acest adevăr. O persoană nefericită în afara căsătoriei nu va deveni fericită automat în interiorul ei. Căsătoria nu creează bucuria, ci o împărtășește. Ea nu vindecă golurile lăuntrice, ci le face mai vizibile. De aceea, Părinții duhovnicești insistă asupra dobândirii bucuriei în Hristos ca premisă, nu ca rezultat al vieții de familie.
Această învățătură nu neagă valoarea căsătoriei, ci o protejează de idealizări distructive. Dragostea dintre soți este chemată să fie o icoană a iubirii lui Hristos pentru Biserică (Efeseni 5, 25), nu un substitut al acesteia.
Prioritatea vieții cu Hristos în rânduiala dorințelor
Cuvintele Mântuitorului sunt fără echivoc: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Această afirmație nu se referă doar la viața spirituală în sens restrâns, ci la întreaga existență a omului. Orice construcție făcută în afara acestei relații este fragilă, indiferent cât de bine intenționată pare.
La fel de clar este și îndemnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 33). Ordinea este esențială. Problema multor eșecuri nu este dorința de căsătorie, ci inversarea priorităților. Când „toate celelalte” devin centrul vieții, Dumnezeu este împins la periferie, iar relațiile sunt construite pe nisip.
Din perspectivă pastorală, aceasta nu înseamnă pasivitate sau resemnare. Nu este vorba despre a renunța la dorințe, ci despre a le așeza corect. Când dorința principală este comuniunea cu Dumnezeu, omul capătă libertatea de a-l vedea pe celălalt fără proiecții, fără presiuni, fără așteptări nerealiste. Abia atunci devine posibilă o întâlnire autentică, din persoană în persoană.
Această schimbare interioară nu garantează automat căsătoria, dar creează condițiile reale pentru ea. Iar chiar dacă drumul rămâne unul al așteptării, el nu mai este unul al disperării sau al nemulțumirii cronice, ci al unei bucurii lucrătoare, trăite în Hristos.
Bucuria reală și maturitatea relațională
Biserica nu promite fericire spectaculoasă, de tip cinematografic. Nu vorbește despre pasiuni fără umbre sau despre iubiri fără cruce. Promisiunea ei este mult mai realistă și, tocmai de aceea, mai solidă: bucuria care izvorăște din viața cu Hristos și se revarsă, firesc, în relațiile cu ceilalți.
Când omul nu mai caută în mod disperat să fie „completat” de altcineva, devine capabil să dăruiască. Când nu mai așteaptă ca celălalt să-i rezolve viața, începe să-l vadă așa cum este. Aceasta este maturitatea relațională despre care vorbesc constant Părinții Bisericii, chiar dacă nu folosesc acest limbaj modern.
În acest context, căsătoria nu mai este un refugiu, ci o chemare. Nu mai este o soluție, ci o slujire reciprocă. Iar singurătatea, atunci când există, nu mai este un eșec, ci un spațiu de creștere, de așezare lăuntrică și de clarificare a dorințelor.
În cele din urmă, întrebarea decisivă nu este „De ce nu m-am căsătorit încă?”, ci „Cum trăiesc relația mea cu Dumnezeu?”. Răspunsul la această întrebare luminează, fără rest, și felul în care ne apropiem unii de alții.
