Minunea despre care Părintele Ioan Istrati spune că te face să nu te mai oprești din rugăciune: copilul bolnav grav, mama care știa acatistul pe de rost și revederea care a frânt orice cuvânt

Părintele Ioan Istrati a făcut publică o mărturie despre evoluția medicală a unui copil diagnosticat cu afecțiuni grave în primele luni de viață, relatând întâlnirea recentă cu familia acestuia, la mai bine de un an de la momentul inițial. Informațiile au fost prezentate într-o postare publicată pe o rețea de socializare.

Citește și: Povestea reală a vindecării care nu poate fi explicată medical: întâlnirea cu Sfântul Paisie Aghioritul în ceasul cel mai greu

Potrivit relatării, evenimentul a avut loc după săvârșirea Sfintei Liturghii, într-o zi marcată de condiții meteorologice dificile, când o familie din Suceava a ajuns la biserică împreună cu copilul lor, pentru a-i aduce la cunoștință preotului evoluția stării sale de sănătate.

Întâlnirea cu familia și antecedentele medicale ale copilului

Părintele Ioan Istrati a precizat că a recunoscut imediat copilul, pe care îl întâlnise anterior, la vârsta de șase luni. La acel moment, pruncul suferea de crize epileptice frecvente și se născuse prematur. Starea copilului fusese una gravă, manifestată prin pierderi de cunoștință și simptome severe, situație care, potrivit relatării, a marcat profund familia și pe preot.

În cadrul acelei prime întâlniri, copilului i-au fost făcute rugăciuni, iar părinților li s-a oferit sprijin duhovnicesc. Preotul menționează că, în timpul unei crize apărute chiar în acel moment, i-a spus familiei că pruncul nu va mai trece prin astfel de episoade, afirmație făcută cu reținere, din teama de a nu crea așteptări neîmplinite.

Evoluția ulterioară și revenirea după un an

La întâlnirea recentă, familia i-a comunicat că, de la acel moment, copilul nu a mai suferit nicio criză epileptică. Mama pruncului i-a spus preotului că a citit constant Acatistul Sfântului Ioan, pe care l-a învățat integral. Între timp, copilul a crescut, ajungând la vârsta de un an și jumătate, iar părinții au descris o evoluție normală pentru vârsta sa, inclusiv capacitatea de a se ridica și de a interacționa cu cei din jur.

Preotul a consemnat reacția copilului în momentul revederii, menționând că acesta a fost receptiv și a manifestat comportamente firești pentru vârsta sa. Familia a subliniat că drumul până la biserică a presupus un efort considerabil, plecând din Suceava în timpul nopții, în condiții de iarnă severă.

Drumul familiei și momentul plecării

Potrivit relatării, părinții au parcurs aproximativ 700 de kilometri, traversând zone afectate de viscol și zăpadă, pentru a ajunge la slujbă. După rugăciuni, copilul a adormit în brațele mamei, iar familia a plecat în liniște, pentru a nu-l trezi.

Citește și: S-A ARĂTAT SFÂNTUL PĂRINTE PORFIRIE! – Mărturia cutremurătoare a unei familii care l-a întâlnit viu, deși doctorii și lumea întreagă știau că murise cu mulți ani înainte

În postarea sa, părintele a descris această experiență drept una care evidențiază apropierea lui Dumnezeu de oameni, afirmând: „Dumnezeu e ca zâmbetul și îmbrățișarea unui bebeluș”. Relatarea a fost publicată integral pe contul său personal de Facebook, unde a prezentat succesiunea faptelor și întâlnirea cu familia copilului.

Relatarea unui caz de vindecare prezentată de Părintele Ioan Istrati, în urma unor rugăciuni

„Dumnezeu e ca îmbrățișarea unui bebeluș

Azi la 5 dimineața era un viscol amarnic. Te dădea jos. Mașina era acoperită de 40 de centimetri de zăpadă înghețată. Vântul urla în ciudă, uriaș. Drumul era feciorelnic, nu trecuse nimeni pe acolo. Am plecat la Liturghie.

După Sfânta Liturghie, a venit la mine o familie de la Suceava, cu un copilaș bolnav. L-am recunoscut. Veniseră cu el la 6 luni, cu crize epileptice foarte dese. Era și prematur. Mic de tot. Dădea ochii în sus și intra într-un leșin. M-a marcat tare de tot suferința lor. Le-am făcut rugăciuni. Fesul Sfântului Ioan era ca o păturică peste prunc. Copilul făcea iar o criză. Am strâns din dinți și din ochi să nu izbucnesc în plâns. Le-am zis: de acum, copilul nu va mai face nicio criză. Mi-era frică de cuvântul meu. Dacă nu se împlinea, oamenii puteau crede că eram un înșelător.

Mama pruncului a făcut mereu Acatistul Sfântului Ioan. Îl știe pe de rost. Și pruncul mic și bolnav a crescut.

Părinte, n-a mai făcut nicio criză epileptică. Nici măcar una. Ne-am minunat. Și e foarte atent, și merge de-a bușilea, se ridică la marginea pătuțului.

Pruncul îmi zâmbește larg și întinde mâinile să îl iau în brațe. Are un an jumate acum. Știe că m-am rugat pentru el. E receptiv și înțelege tot. Ce fericire, ce minune, ce sfințenie, ce lumină de bebeluș.

Vă dați seama că asemenea realități te cutremură. Ar trebui să nu ne mai oprim din rugăciune niciodată, nicio clipă.

Părinte, e mort de obosit, am plecat azinoapte la 3 de la Suceava. Mi-am întors fața să nu mă vadă lăcrimând. Ce credință, ce osteneală, ce nădejde, ce jertfelnicie pe părinți, să vină 700 de kilometri prin zăpadă și viscol pentru minunea lor.

După rugăciuni, copilul adoarme lin în bratele mamei. Pleacă tiptil să nu-l trezească.

Așa încât eu nu mai pot spune nimic. E atât de evidentă, de zdrobitoare iubirea lui Dumnezeu, prezența Lui vindecătoare, e atât de aproape de noi.

Dumnezeu e ca zâmbetul și îmbrățișarea unui bebeluș.”