În multe familii există o întrebare care revine obsesiv atunci când suferința pare să se transmită din generație în generație: de ce unii oameni trăiesc liniștiți după ce au săvârșit nedreptăți, iar copiii sau nepoții lor ajung să poarte poveri grele, sub forma bolilor, sărăciei sau a unor pierderi succesive? Nu este vorba despre o curiozitate teoretică, ci despre o realitate concretă, dureroasă, care se întâlnește în viața comunităților și care ridică o problemă serioasă de sens: cum lucrează dreptatea lui Dumnezeu în istorie și ce loc au așa-numitele „păcate ale înaintașilor” în viața urmașilor?
Cuprins:
Această tensiune nu este una modernă și nici una marginală. Tradiția Bisericii o abordează cu multă sobrietate, delimitând clar între vina personală, consecințele duhovnicești ale nedreptății și iconomia lui Dumnezeu, Care judecă fiecare suflet în parte, fără confuzie și fără nedreptate. Un exemplu elocvent, relatat de Sfântul Paisie Aghioritul, oferă o perspectivă limpede asupra felului în care funcționează legile duhovnicești, dincolo de aparențele exterioare.
Citește și: Părintele Ilarion Argatu: Omule bogat, te-a ales pe tine Dumnezeu mâna cu care să hrănească pe cel flămând
Legătura dintre nedreptate și consecințele ei duhovnicești
În viața de zi cu zi, există tendința de a judeca lucrurile strict prin prisma vizibilului: cine este sănătos, cine este bogat, cine pare „reușit” și cine nu. Însă, din perspectivă duhovnicească, aceste criterii sunt incomplete. Există situații în care prosperitatea este clădită pe nedreptate, iar această acumulare nedreaptă nu rămâne fără urmări, chiar dacă ele nu apar imediat.
„Se poate ca într-o familie bunicul sau bunica să fi făcut nedreptăţi, dar ei să fie bine, şi să plătească pentru acelea copiii sau nepoţii lor. Se îmbolnăvesc şi sunt nevoiţi să dea la doctori toate cele pe care le-au agonisit cu nedreptate, ca să se achite astfel bunicii lor (de păcate – n. t.).”
Această afirmație nu trebuie citită ca o condamnare colectivă sau ca o negare a responsabilității personale. Sfântul Paisie nu susține ideea unei vine ereditare automate, ci explică modul în care nedreptatea produce dezechilibru, iar acest dezechilibru cere, mai devreme sau mai târziu, o reașezare. În limbajul Bisericii, această reașezare poartă numele de „legi duhovnicești”.
O familie zdrobită de o moștenire nedreaptă
Pentru a face înțeleasă această realitate, Sfântul Paisie relatează un caz concret, cunoscut personal, fără generalizări și fără exagerări. Este vorba despre o familie care, la exterior, părea privilegiată: avere mare, stabilitate materială, influență locală. Totul s-a schimbat însă brusc, printr-un lanț de suferințe care a început cu capul familiei.
„Cândva o familie pe care o cunoşteam trecea prin multe încercări. Ele au început cu capul familiei, printr-o boală grea. A fost ţintuit la pat câţiva ani, după care a murit. Apoi a murit şi femeia lui, după care şi copiii lor, unul după altul. De curând a murit şi ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogată, cum era, a ajuns cea mai săracă, pentru că şi-au vândut tot ce aveau, rând pe rând, ca să plătească doctorii şi alte datorii.”
Relatarea este sobră, lipsită de dramatism artificial. Tocmai această simplitate o face greu de ignorat. Moartea succesivă a membrilor familiei, epuizarea averii prin cheltuieli medicale și dispariția completă a bunăstării ridică inevitabil întrebarea asupra cauzei adânci a acestor evenimente.
Încercare sau lucrare a legilor duhovnicești?
Un aspect esențial în discernământul duhovnicesc este diferența dintre încercarea îngăduită de Dumnezeu pentru curățire și lucrarea legilor duhovnicești ca urmare a nedreptății. Sfântul Paisie face explicit această distincție, tocmai pentru a evita confuziile periculoase.
„La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adică să fie încercaţi de Dumnezeu ca aleşi ai Lui, ci mai degrabă lucrau asupra lor legile duhovniceşti ale lui Dumnezeu.”
Această precizare este crucială. Nu orice suferință este o „cruce” trimisă pentru desăvârșire. Există suferințe care sunt rodul direct al dezechilibrului creat de păcat, iar acestea nu trebuie romantizate sau interpretate greșit.
Cum s-a construit o avere pe suferința altora
Pentru a înțelege rădăcina situației, Sfântul Paisie caută mărturii sigure, de la oameni cunoscuți pentru viața lor dreaptă. Informațiile obținute scot la iveală un tipar constant de comportament: folosirea nevoii celorlalți pentru îmbogățire.
„Şi am aflat că omul acesta a avut o moştenire de la tatăl lui, dar în continuare a mărit-o cu nedreptăţi.”
Nedreptățile nu erau spectaculoase sau violente, ci „legale” la suprafață, dar profund imorale în fond. Văduve, oameni amenințați de bănci, părinți disperați să-și plătească medicii erau puși în situația de a alege între pierderea completă și cedarea bunurilor către cel care le oferea ajutorul.
„Adică, dacă o văduvă, ca să-şi mărite fata, îi cerea un împrumut pe care l-ar fi întors la secerat, acesta îi cerea ogorul pe care îl avea.”
Acest tip de „ajutor” nu vindecă, ci adâncește rana. Averea astfel strânsă poartă în ea durerea celor asupriți.
Nemulțumirea nedreptățiților și efectele ei
Din perspectivă duhovnicească, nemulțumirea profundă a celor nedreptățiți nu este un simplu resentiment psihologic. Ea devine o realitate care apasă asupra celui care a produs-o, chiar dacă acesta nu este conștient de ea.
„Însă toată această nemulţumire a oamenilor îndureraţi a lovit nu numai în el şi în femeia lui, ci chiar şi în copiii lui.”
Nu este vorba de o „pedeapsă arbitrară”, ci de o consecință a faptului că răul produs rămâne activ, până când este asumat, îndreptat sau curățit prin suferință.
Dreptatea lui Dumnezeu și răsplata fiecăruia
Sfântul Paisie încheie această relatare cu o afirmație de maximă importanță teologică, care pune limite clare interpretării. Dumnezeu nu este nedrept și nu confundă persoanele.
„Fireşte, Dumnezeu îi va judeca după marea Sa dragoste şi dreptate.”
Cei care au suferit pe nedrept nu rămân nerecunoscuți înaintea lui Dumnezeu, iar cei care au comis nedreptatea nu sunt lipsiți de răspundere, indiferent de forma prin care aceasta se manifestă.
Citește și: Petre Țuțea: Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimuță!
Această învățătură se regăsește în Cuvinte duhovnicești, vol. 1, „Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan”, publicată de Editura Evanghelismos, și face parte din tezaurul de discernământ duhovnicesc al Bisericii. Ea nu invită la frică, ci la responsabilitate; nu la judecarea altora, ci la cercetarea propriei vieți. Înțelegerea legilor duhovnicești nu are rolul de a produce panică, ci de a chema la dreptate, pocăință și vindecare reală, înainte ca suferința să devină singura formă de echilibrare.
