În spațiul public românesc, tensiunea dintre inteligența declarată și credința asumată este adesea tratată superficial, ca și cum cele două s-ar exclude reciproc. Întrebarea apare recurent, mai ales atunci când este invocat un nume greu, un om cu operă, cu detenție politică, cu rigoare intelectuală și cu un parcurs biografic imposibil de simplificat. În acest registru se înscrie și episodul atribuit lui Petre Țuțea, un episod care circulă de decenii și care nu funcționează ca glumă, ci ca mărturisire concentrată, cu încărcătură teologică și antropologică precisă. Miza nu este spiritul de replică, ci felul în care un om format în filosofia modernă înțelege condiția umană, raportul dintre rațiune și Revelație și limitele oricărei explicații exclusiv biologice a omului.
Cuprins:
Relatarea aparține tradiției memorialistice legate de anii de detenție politică și este transmisă ca atare, fără pretenția unui document oficial. Tocmai de aceea, rigoarea obligă la o delimitare clară: avem de-a face cu o mărturie orală, păstrată și transmisă în spațiul cultural românesc, nu cu un dialog consemnat stenografic. Valoarea ei nu stă în verificarea juridică a replicilor, ci în coerența gândirii celui care le rostește și în consonanța lor cu ceea ce se cunoaște din întreaga sa operă și poziționare publică.
Inteligența și suspiciunea față de credință
În logica modernității târzii, credința este adesea asociată cu lipsa de educație sau cu o nevoie psihologică de sprijin. Din acest unghi, întrebarea adresată lui Țuțea capătă o semnificație mai largă decât cadrul carceral în care este plasată. Formularea este directă și provocatoare:
„Cum este posibil ca un om atât de deștept ca profesorul Țuțea să creadă în Dumnezeu?”
Această întrebare nu vizează doar persoana lui Țuțea, ci însăși ideea că rațiunea, dusă la capăt, ar trebui să excludă credința. În teologia creștină, însă, opoziția nu există. Tradiția patristică afirmă constant că rațiunea este un dar al lui Dumnezeu și că împlinirea ei nu constă în negarea Creatorului, ci în recunoașterea limitelor proprii. Sfântul Ioan Damaschin, de pildă, distinge clar între ceea ce poate fi cunoscut prin rațiune și ceea ce este primit prin Revelație, fără a le pune în conflict.
„Din orgoliu” – o afirmație cu sens teologic
Răspunsul atribuit lui Țuțea frapează tocmai pentru că inversează așteptarea. Nu invocă frica, nu invocă tradiția, nu invocă educația religioasă. Replica este seacă și tăioasă:
„Din orgoliu.”
În limbaj comun, orgoliul este perceput negativ. În plan teologic însă, afirmația capătă un sens paradoxal. Nu este vorba despre mândria luciferică, aceea care se închide în sine și refuză adevărul, ci despre refuzul de a accepta o reducere ontologică a omului. În antropologia creștină, omul nu este un accident biologic, ci o ființă creată „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). A accepta contrariul nu ar fi un act de smerenie, ci o mutilare a propriei identități.
Reacția interlocutorului vine firesc, pentru că termenul pare deplasat:
„Cum adică, din orgoliu?!”
Întrebarea cere clarificare, iar clarificarea oferită de Țuțea este una dintre cele mai concentrate formulări ale antropologiei sale creștine.
Refuzul reducerii omului la biologie
Replica finală este cea care a făcut acest episod celebru și care concentrează, în câteva cuvinte, o poziție filosofică limpede:
„Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimuță!”
Dincolo de formularea abruptă, sensul este precis. Țuțea nu discută aici detalii ale teoriei evoluționiste și nici nu intră într-o polemică științifică. Afirmația țintește exclusiv ideologia reducționistă care transformă omul într-un produs accidental al materiei. În viziunea creștină, chiar dacă există procese biologice, ele nu explică epuizant persoana umană. Conștiința, libertatea, capacitatea de jertfă și orientarea spre absolut nu pot fi deduse exclusiv din biologie.
Această poziție este coerentă cu întreaga gândire a lui Țuțea, care a susținut constant că fără transcendență, cultura se prăbușește, iar omul devine un animal sofisticat, dar lipsit de sens. Nu este vorba despre emoție sau retorică, ci despre o opțiune metafizică explicită: omul nu poate fi explicat fără Dumnezeu.
Din perspectivă teologică, afirmația lui Țuțea se aliniază învățăturii Bisericii Ortodoxe, care face distincția clară între trup și suflet și afirmă caracterul creat, nu auto-generat, al persoanei. Aici nu există ambiguitate doctrinară. Orice interpretare care reduce omul la un lanț cauzal material intră în contradicție directă cu Revelația.
Citește și: De ce este păcat să muncești Duminica – Avertismentul Părintelui Paisie Aghioritul
În acest sens, „orgoliul” invocat de Țuțea nu este o virtute morală, ci un refuz intelectual de a accepta o antropologie incompletă. Este o formă de fidelitate față de adevăr, așa cum îl înțelege din interiorul tradiției creștine. Episodul rămâne relevant tocmai pentru că nu flatează, nu caută consens și nu se adaptează sensibilităților contemporane. El obligă la o alegere clară: ori omul este mai mult decât materie, ori întreaga sa cultură este o iluzie sofisticată.
În această cheie, răspunsul lui Petre Țuțea nu este „genial” prin ingeniozitate, ci prin rigoare. Este o afirmație care delimitează fără echivoc poziția creștină de orice formă de umanism fără transcendență și care rămâne, indiferent de epocă, o provocare intelectuală reală.
