În viața athonită, există momente în care granița dintre mântuire și pierzanie nu este trasată de gravitatea păcatului, ci de felul în care omul este întâmpinat atunci când îndrăznește să-l mărturisească. În aceste clipe-limită, nu regula, nu litera canonică și nici asprimea aparent justificată sunt decisive, ci discernământul duhovnicesc și capacitatea de a coborî în adâncul suferinței celuilalt fără a-l zdrobi. Tradiția Sfântului Munte cunoaște astfel de părinți care nu au lucrat cu sufletele de la distanță, ci din interiorul luptei, asumându-și riscul de a fi neînțeleși, criticați sau chiar judecați. Între aceștia se numără și părintele Sava Duhovnicul, a cărui lucrare rămâne una dintre cele mai grăitoare mărturii despre puterea iubirii unite cu discernământul.
Cuprins:
Mărturia unui bătrân aflat la hotarul morții
Cu câțiva ani înainte de mutarea sa la Domnul, gheronda Simeon, viețuitor al schitului „Întâmpinarea Domnului” din Néa Skíti, trăia o așteptare lucidă și împăcată a sfârșitului. Avea nouăzeci și cinci de ani și era țintuit la pat, sub îngrijirea ucenicului său, părintele Pantelimon. Starea trupului era una de slăbiciune extremă, dar mintea și memoria îi rămăseseră nealterate, iar amintirile duhovnicești aveau o limpezime care trăda o viață trăită sub ascultare și rugăciune.
Întrebarea despre părintele Sava nu a deschis un capitol abstract, ci o relație vie, personală, construită în ani de spovedanie și slujire. Răspunsul bătrânului nu a avut nimic protocolar, ci a fost rostit cu evlavie și recunoștință:
„Pe Sava Duhovnicul? Pe acel părinte preacuvios și sfânt? Să avem binecuvântarea lui! Cum să nu-l prind? Păi la el mă spovedeam. Eram nelipsit de la chilia sa. De multe ori îl ajutam la Sfintele Liturghii ca psalt.”
Această apropiere explică tonul întregii relatări. Nu este vorba despre o figură idealizată retrospectiv, ci despre un duhovnic cunoscut din interior, în viața concretă a Athosului, acolo unde spovedania nu este un act ocazional, ci respirația însăși a existenței monahale.
Citește și: Caz real din România: Femeia declarată moartă care s-a trezit în morgă și nu a mai fost la fel
Un duhovnic care ridica înainte de a mustra
Întrebat despre lucrarea părintelui Sava, gheronda Simeon nu a început cu minuni sau cu episoade spectaculoase, ci cu un detaliu aparent simplu: felul în care îi primea pe cei care veneau la el. În special pe tinerii monahi, adesea fragili, neîntăriți și ușor de zdruncinat de propriile căderi. Părintele Sava nu îi întâmpina cu suspiciune, nici cu interogatorii reci, ci cu o bucurie care dezarma:
„Bine ați venit, îngerașilor! Eu pe tinerii călugări îi consider niște îngerași, care, pentru iubirea dulcelui nostru Iisus, au lăsat deșertăciunea lumii și au venit să se nevoiască aici, în pustiu.”
Această formulare nu era o exagerare sentimentală, ci expresia unei viziuni teologice clare: chemarea monahală precede căderile, iar lupta nu anulează alegerea inițială. De aceea, atunci când întâlnea suflete descumpănite, tulburate de păcate sau de gânduri apăsătoare, părintele Sava revenea mereu la aceeași axă duhovnicească: nădejdea.
„Nu deznădăjdui, fiul meu.”
În spiritualitatea ortodoxă, deznădejdea nu este o simplă stare emoțională, ci o rupere a relației cu Dumnezeu. A opri deznădejdea înseamnă, de fapt, a redeschide poarta pocăinței. Aceasta era prima lucrare a părintelui Sava, înainte de orice analiză a păcatelor.
Iubirea lucrătoare în Taina Spovedaniei
Când discuția ajunge la modul concret în care părintele Sava lucra în Taina Spovedaniei, gheronda Simeon folosește o expresie care a rămas definitorie: „trucuri ale iubirii”. Nu este vorba despre viclenie, nici despre manipulare, ci despre o pedagogie duhovnicească adaptată fiecărui suflet, exercitată cu discernământ și responsabilitate.
Părintele Sava știa că rușinea este adesea mai paralizantă decât păcatul însuși. De aceea, atunci când observa că cineva ezită să-și descopere căderile cele mai grele, nu forța mărturisirea, ci crea un spațiu de siguranță în care omul să poată vorbi. Le spunea astfel:
„Spune, copilul meu, fără nici o rușine toate păcatele tale. Eu sunt bătrânel, uneori mă mai fură somnul. Tu însă continuă să-ți mărturisești păcatele fără nici o frică, căci Hristos este prezent și aude tot. De aceea fă o spovedanie generală, ca să-ți curățești sufletul și să ți-l faci alb și pur ca zăpada.”
Apoi, în mod voit, lăsa impresia că ațipește. Monahul, crezând că nu mai este auzit, ajungea să rostească tocmai acele păcate care îl apăsau cel mai mult. Momentul decisiv venea însă mai târziu, când părintele intervenea cu blândețe:
„Copilul meu, ia stai puțin. Mai înainte parcă ai pomenit de alt păcat sau n-am auzit eu bine? Ia mai zi-l o dată, ca să-ți cureți sufletul.”
Prin această revenire, rușinea era dezamorsată, iar mărturisirea devenea completă. Nu părintele era în centru, ci adevărul spus înaintea lui Hristos. Ușurarea care urma nu era una psihologică, ci duhovnicească, iar spovedania își împlinea rostul de vindecare.
Contrastul dintre o spovedanie care vindecă și una care zdrobește devine limpede atunci când mărturia se mută din chilia părintelui Sava într-un alt loc al Athosului, unde lipsa discernământului a avut consecințe aproape fatale. Relatarea nu urmărește să judece persoane, ci să arate, cu rigoare duhovnicească, ce se întâmplă atunci când părintele nu poate purta greutatea păcatelor celui care i se încredințează.
Când spovedania devine prilej de prăbușire
La Schitul Sfânta Ana trăia un duhovnic care, deși sincer în nevoința sa, nu avea experiența și măsura lăuntrică a părintelui Sava. La el a venit un monah împovărat de păcate foarte grele, atât de grele încât părintele nu se mai întâlnise niciodată cu o astfel de mărturisire. Pe măsură ce asculta, nu compasiunea, ci groaza începea să-l cuprindă. Tulburarea a crescut până la pierderea stăpânirii de sine, iar gândurile sale au luat o turnură condamnatoare.
În loc ca spovedania să fie un loc al vindecării, a devenit o scenă a respingerii. Fără ca monahul să-și fi încheiat mărturisirea, duhovnicul l-a oprit brutal:
„Oprește-te! Sunt îngrozit de ce am auzit. Cred că încep să-mi pierd mințile. Acestea nu sunt păcate omenești, ci demonice. Du-te de aici! Nu te dezleg! Pleacă de aici, fiindcă nu pot să te mai ascult. Hai du-te!”
Din perspectivă canonică și pastorală, această reacție reprezintă o ruptură gravă. Duhovnicul, chemat să fie martor al milostivirii lui Dumnezeu, a devenit instrument al deznădejdii. Pentru monahul aflat deja la limită, refuzul dezlegării a închis ultima ușă rămasă deschisă.
Pe buza prăpastiei și întâlnirea care schimbă totul
Rămas fără sprijin, fără nădejde și fără cuvânt de iertare, monahul s-a îndreptat spre mare. În mintea lui se conturase o singură ieșire din chin: să-și pună capăt vieții. Relatarea nu insistă pe detalii dramatice, ci subliniază gravitatea stării: omul nu mai avea nimic, nici măcar nădejdea milei dumnezeiești.
Intervenția providențială vine prin întâlnirea cu un alt călugăr de la Sfânta Ana, care îl cunoștea. Îngrijorat de tăcerea și tristețea lui, acesta îl întreabă stăruitor ce s-a întâmplat. După multă insistență, află adevărul și înțelege că situația depășește puterile sale. În acel moment, îi vine în minte o singură soluție: să-l ducă la părintele Sava.
Drumul până la acesta nu a fost simplu, iar convingerea monahului deznădăjduit a cerut răbdare și stăruință. Însă întâlnirea cu părintele Sava a schimbat imediat atmosfera. Duhovnicul și-a dat seama dintr-o privire de starea lăuntrică a celui venit și a rostit în sinea sa cuvinte care definesc întreaga sa lucrare:
„Fratele meu se află în prăpastie. Ca să-l scot de acolo, trebuie să cobor și eu în ea.”
Întrebarea monahului a fost directă, lipsită de orice ocol:
„Duhovnicule, mai există vreo nădejde de mântuire pentru mine?”
Răspunsul a venit fără ezitare și fără condiționări:
„Pentru toți există nădejdea mântuirii. Milostivirea lui Dumnezeu este mai largă decât cerul și mai adâncă decât marea.”
Asumarea poverii și vindecarea prin pocăință
Monahul, însă, era încă prins în mrejele deznădejdii și nu putea crede că aceste cuvinte i se aplică și lui. Pentru a sparge acest zid, părintele Sava a făcut un gest extrem de rar și de riscant din punct de vedere pastoral. A început să-i vorbească despre propriile sale căderi, mărturisind un păcat foarte greu. Efectul a fost imediat. Monahul, surprins și încurajat, a recunoscut:
„Ah, părinte! Exact același păcat l-am săvârșit și eu.”
În acel moment, povara izolării a fost spartă. Gândul că duhovnicul însuși ar fi trecut printr-o cădere asemănătoare a deschis calea unei mărturisiri complete. Părintele Sava l-a încurajat fără echivoc:
„Atunci nu fi trist, căci Dumnezeu te va ierta. E de ajuns numai să te pocăiești.”
Monahul a început să-și mărturisească toate păcatele, fără ascunzișuri, iar la final părintele i-a vorbit despre pocăință ca despre o schimbare reală a vieții:
„Eu m-am pocăit și am plâns cu amar pentru fărădelegile mele. De doi ani mi-am schimbat total viața. Am primit drept canon să devin duhovnic, să fac milostenii, să postesc, etc. Iar eu m-am conformat. Și de atunci am devenit alt om.”
Hotărârea monahului a fost pe măsură:
„Și eu mă pocăiesc din tot sufletul. Și voi face tot ce îmi vei spune: post, milostenii, etc.”
Rugăciunea de iertare a venit ca pecete a acestei hotărâri, iar ușurarea sufletului a fost deplină. Mai târziu, aflând că părintele Sava nu săvârșise în realitate păcatele despre care vorbise, monahul a înțeles jertfa duhovnicească făcută pentru el. Admirația și dragostea pe care le-a nutrit de atunci înainte nu au fost rodul unei emoții, ci al recunoașterii unei iubiri care coboară până la capăt pentru a salva.
Unii părinți aghioriți nu au fost de acord cu aceste „trucuri ale iubirii”. Obiecția lor este consemnată onest, dar este lămurită printr-o precizare esențială: părintele Sava era înzestrat cu darul străvederii și știa exact când, cum și în ce măsură să folosească aceste mijloace, fără sminteală și fără vătămare. Relatarea, consemnată de Arhimandritul Heruvim în volumul „Σύγχρονες Αγιορείτικες μορφές (6), Σάββας ο πνευματικός”, ediția a VIII-a, publicat de editura Sfintei Mănăstiri Paraklítou din Oropós, rămâne o mărturie despre responsabilitatea uriașă a duhovnicului și despre faptul că, în Biserică, adevărata rigoare nu se opune milei, ci o slujește.
