În epoca rețelelor sociale, unde imaginea a ajuns să valoreze mai mult decât conținutul, iar validarea se măsoară în reacții și priviri, trupul a fost transformat treptat într-o scenă permanentă. Fără să mai fie perceput ca dar, el este modelat, ajustat, corectat și expus, ca și cum ar avea nevoie constantă de confirmare din afară pentru a exista. Această presiune nu se manifestă doar în spațiul urban modern, ci pătrunde adânc și în comunități care, teoretic, își revendică o altă scară de valori. Tocmai aici apare ruptura: între ceea ce se afirmă prin credință și ceea ce se exprimă prin aparență. În acest punct tensionat, cuvintele Părintelui Cleopa Ilie nu pot fi citite ca simple opinii ale unui monah aspru, ci ca un diagnostic spiritual formulat fără menajamente, într-o lume care încă nu învățase să se apere de propria superficialitate.
Cuprins:
Trupul între dar și spectacol
Pentru Părintele Cleopa Ilie, discuția despre podoabe, machiaj sau vestimentație nu este una marginală, nici redusă la moralism. Ea atinge o chestiune centrală: felul în care omul se raportează la propria condiție. Întrebarea adresată lui, aparent practică și punctuală, deschide de fapt o perspectivă mult mai largă asupra sensului credinței trăite concret, nu doar declarate.
„Prea Cuvioase Părinte Cleopa, femeile care își retează părul, își fac părul la coafor, poartă pantaloni, își pun cercei, poartă brățări, își fac unghiile la mâini și la picioare, și se machiază, calcă Sfintele Canoane?”
Răspunsul nu se limitează la o analiză canonică strictă, ci merge direct la sursă, acolo unde gestul exterior trădează o mutație interioară.
„Mai băieți, asta-i semn de necredință mai întâi.”
Afirmația este abruptă, dar nu arbitrară. Pentru Părintele Cleopa, problema nu constă în obiectul purtat sau în gestul izolat, ci în logica din spatele lui: dorința de a adăuga, de a corecta, de a suplini ceva ce, în mod fundamental, nu este perceput ca suficient.
Idolatria mascată a esteticului
În lectura sa, excesul de împodobire nu este un fenomen nou, ci o reluare, sub alte forme, a unor practici vechi, cu rădăcini păgâne. Ceea ce se schimbă nu este fondul, ci decorul. Omul modern nu mai ridică statui de piatră, dar își construiește propriul idol, folosindu-și trupul ca suport.
„Când păgânii își făceau idolii, îi împodobeau. Bunăoară zeiței Nemzida îi puneau un inel de aur în nas și cercei de aur în urechi și legau urechile de nas. Și pe urmă îi puneau păr și în păr îi puneau pene de vulturi, îi puneau câte minunății; clopoței îi puneau în haine, ca atunci când sufla vântul să sune clopoțeii.”
Descrierea nu este întâmplătoare. Ea urmărește să arate că ornamentul, în logica idolatră, nu este decorativ, ci sacralizat. Cu cât idolul este mai împodobit, cu atât pare mai puternic. Transferată în planul vieții cotidiene, această mentalitate produce o confuzie gravă: frumusețea ajunge să fie confundată cu valoarea, iar vizibilitatea cu împlinirea.
„Toată împodobirea asta este închinare de idoli.”
Afirmația poate părea radicală, dar ea capătă sens în contextul unei culturi care cere permanent să fii văzut, remarcat, dorit. În această ecuație, smerenia nu mai are loc, iar simplitatea este percepută ca eșec.
Continuități istorice incomode
Părintele Cleopa nu tratează aceste obiceiuri ca pe simple influențe moderne, ci le plasează într-o continuitate istorică ce apasă greu asupra conștiinței colective. El leagă direct prezentul de un trecut păgân, pe care creștinismul nu l-a anulat complet, ci l-a asimilat uneori fără discernământ.
„Sunt obiceiuri ale închinătorilor de idoli, rămase de la romani. Noi, românii, ne tragem din două popoare păgâne: dacii și romanii, și toți aveau aceste obiceiuri păgâne, cum aveau și pe zeul «noroc» și pe Baal și pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalți draci.”
Enumerarea zeilor nu are rol erudit, ci demascator. Ea arată că practicile nu sunt neutre cultural și că, odată desprinse de contextul lor originar, continuă să acționeze ca reflexe inconștiente. Praznicele, sărbătorile, obiceiurile legate de trup și de spectacolul lui nu dispar, ci se reconfigurează.
„Ca spurcați erau dumnezeii lor, spurcate erau și praznicile lor.”
În această frază se află cheia unei viziuni radical diferite de cea modernă: ceea ce este legat de falsul sacru nu poate produce curăție, indiferent cât de atractiv ar fi ambalajul.
Femeia între identitate și deformare
Un aspect sensibil al discursului Părintelui Cleopa este modul în care el abordează problema femeii. Nu din perspectivă socială sau psihologică, ci spirituală. În logica sa, excesul de podoabe nu înfrumusețează, ci deformează.
„Așa că acesta-i obicei de la închinătorii de idoli, ca să se sluțească femeile, să pună toate bijuteriile pe trupurile lor.”
Cuvântul este dur, dar intenția nu este de a umili, ci de a zgudui. Pentru Părintele Cleopa, frumusețea nu este ceva ce se adaugă, ci ceva ce se păstrează. Orice intervenție care trădează neîncredere în chipul lăsat de Dumnezeu devine, implicit, o formă de contestare a creației.
Întâlnirea cu masca
Relatarea întâlnirii cu cei patru artiști funcționează ca o parabolă vie. Nu este vorba despre condamnarea unei profesii sau a unui stil de viață, ci despre confruntarea dintre mască și adevăr. Descrierea lor este aproape grotescă, tocmai pentru a sublinia ruptura dintre om și chipul său firesc.
„Au venit la mine săptămâna trecută patru artiști, doi erau din Iași și doi din București, trimiși de cineva. Eu n-am văzut de când sunt femei cu ochii vopsiți cu creioane albastre, cu ochii albaștri, dați cu creioane albastre; cu părul făcut valvoi, sprâncene făcute parcă erau cu căneală, niște papuci cu călcâiul ca un fus.”
Apariția lor nu provoacă admirație, ci neliniște. Părintele Cleopa nu reacționează prin predici, ci printr-un gest extrem: aduce moartea în discuție, nu ca amenințare, ci ca test al autenticității.
„– Știți ce se întâmplă cu voi? Voi mai aveți un ceas și muriți.”
Șocul este intenționat. În fața morții, toate accesoriile devin inutile. Rămâne doar omul, așa cum este el în esență.
Moartea ca măsură a adevărului
Dialogul continuă într-o tensiune crescândă, iar reacțiile celor prezenți arată cât de nepregătită este o viață construită pe aparență pentru întâlnirea cu sfârșitul.
„– Mai aveți un ceas de trăit și vă duceți, cu unghii roșii, cum sunteți acuma.”
Această imagine concentrează întreaga critică a Părintelui Cleopa. Nu este vorba despre culoarea unghiilor, ci despre goliciunea interioară care iese la iveală atunci când dispare scena.
„Dar v-ați pregătit de moarte?”
Întrebarea nu este retorică. Ea separă viața trăită ca spectacol de viața trăită ca asumare.
Omul lăsat de Dumnezeu
În final, discursul revine la începutul tuturor lucrurilor: creația. Pentru Părintele Cleopa, aici se află criteriul ultim. Dumnezeu nu a creat omul incomplet, nici provizoriu.
„Dumnezeu l-a împodobit pe om cum a știut că-i mai frumos. Zice la Facere: Iată, câte a făcut Dumnezeu, erau bune foarte.”
Această afirmație răstoarnă întreaga logică a corectării estetice. Dacă omul ar fi avut nevoie de adaosuri, ele ar fi fost incluse dintru început.
„Dacă ar fi știut Dumnezeu că omului îi trebuie să-l facă cu unghii roșii și cu cercei în urechi, așa îl făcea.”
Ironia folosită nu este batjocoritoare, ci pedagogică. Ea scoate la iveală absurdul ideii că omul știe mai bine decât Creatorul ce îi este necesar.
„Dacă știa că trebuie să fumeze, îi făcea un hogeag în vârful capului ca să iasă fumul.”
Prin acest contrast, Părintele Cleopa închide cercul: trupul nu este un obiect de experiment, ci un instrument de slăvire.
„L-a făcut ca gura și limba lui să slăvească pe Dumnezeu, nu să se umple cu fum și de putoare.”
Aceste cuvinte rămân incomode și astăzi tocmai pentru că nu pot fi adaptate fără a-și pierde sensul. Ele nu cer conformism exterior, ci o reevaluare radicală a modului în care omul se privește pe sine. Într-o lume obsedată de imagine, mesajul Părintelui Cleopa Ilie rămâne o chemare la dezgolire de mască și la întoarcerea la chipul simplu, lăsat de Dumnezeu.
