Care este credinţa cea adevărată? – scurtă meditaţie duhovnicească



crucificarea-lui-iisus.jpg

Care este credinţa cea adevărată? Această întrebare esenţială pentru viaţa noastră spirituală determină, în mod firesc, formularea altor întrebări existenţiale la fel de importante, al căror răspuns a fost căutat, de-a lungul veacurilor, de către numeroşi filosofi, oameni de ştiinţă sau întemeietori de religii: ce este adevărul?… Ce este credinţa?… Cine este Dumnezeu?… Ce este viaţa şi care este sensul ei ultim?… Ce este moartea şi de ce oare sufletele noastre tânjesc neîncetat după viaţa eternă, deşi toţi conştientizăm atât de clar că suntem muritori?… Cine a aruncat în inimile noastre acest dor de viaţă, de iubire, de adevăr şi cum de este cu putinţă să formulăm astfel de noţiuni, asemenea întrebări existenţiale?… Cu ce scop acel ceva/ Cineva a pus în noi dorul de viaţă veşnică, de „devenire întru fiinţă”?… Cine „a pus în noi şi gândul veşniciei”, chemându-ne să-L căutăm neîncetat într-o lume limitată şi supusă, parcă, doar hazardului?…

Tuturor acestor întrebări fundamentale şi complexe, tuturor acestor căutări spirituale atât de proprii naturii omeneşti le-a răspuns Cineva… un Om adevărat asemenea nouă, un Om Care n-a urmat nicio şcoală filosofică, n-a scris nici măcar o singură carte (a scris doar pe nisip), o Persoană Care, aşa cum se exprima profund părintele Nicolae Steinhardt, a făcut, parcă, tot posibilul ca nu cumva să fie încadrat în rândul personalităţilor istorice, a făcut, de fapt, tot posibilul ca noi să putem crede în El doar în mod liber. Acest Cineva, venind în lumea noastră, nu ne-a enumerat definiţii despre adevăr, ci ne-a spus adevăruri sub formă de poveşti (pentru a parafraza titlul celei mai noi cărţi a domnului Andrei Pleşu despre parabolele lui Iisus), ne-a invitat să căutăm… şi, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, în mod total neaşteptat, a formulat răspunsul… răspunsul tuturor întrebărilor şi nedumeririlor existenţiale pe care le-ar fi putut gândi vreodată mintea omenească: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In14, 6).

El nu ne-a adus vreo nouă doctrină filosofică şi/ sau religioasă, ci ni S-a dăruit pe Sine ca Răspuns suprem al oricărei căutări duhovniceşti. El ni S-a revelat ca Adevăr absolut, Iubire desăvârşită şi, în sens apofatic, ca Cel Ce este mai presus de acestea. Hristos e Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; întrupându-Se, El a devenit şi mai tainic prin însuşi actul revelării Sale supreme (aşa cum remarca Pascal). Meditând la realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unii dintre Sfinţii Părinţi mărturisesc: Dumnezeu S-a făcut Om în mod atât de real şi desăvârşit, încât celor necredincioşi li s-a părut chiar că El n-ar fi Dumnezeu.

Astfel, Adevărul absolut nu este o idee sau o doctrină abstractă, ci o Persoană divino-umană şi, de aceea, lucrarea Sa în istoria lumii şi a mântuirii ne pare, de cele mai multe ori, imprevizibilă sau chiar neverosimilă.

Cine ar putea crede că un Om este Dumnezeu? Cine ar putea crede că Divinitatea Însăşi, Fiinţa absolută, a venit până la noi, în planul existenţei noastre, S-a făcut în mod real Om şi Şi-a asumat moartea din iubire pentru cei muritori? „Cine ar putea crede o asemenea nebunie?” – se întreabă, de două mii de ani, cei ce nu îndrăznesc să creadă că Adevărul, infinit şi transcendent în Fiinţa Sa, este, în acelaşi timp, atât de aproape de ei. Cine ar putea crede că Adevărul a fost pipăit, văzut, auzit (cf. 1 Ioan1, 1), că Adevărul întrupat a locuit printre oameni, fiind Om ca şi ei? Chiar şi înţeleptul Solomon se întreba – poate ca martor al unei descoperiri dumnezeieşti: „Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap…” (III Regi8, 27).

Şi cine ar fi capabil vreodată să explice această „taină din veci ascunsă şi de Îngeri neştiută”? Ce teolog, ce filosof, care înţelept al acestei lumi ne-ar putea lămuri vreodată din ce motiv Adevărul, „iubind pe ai Săi, cei din lume, i-a iubit până la sfârşit” (Ioan13, 1), adică până la „nebunia” de a Se sacrifica El Însuşi pentru ei? Cum se face că Izvorul nesfârşit al adevărului, al iubirii, al existenţei, Dumnezeul Cel adevărat şi unic este, totodată, Om adevărat, asumându-Şi în Persoana Sa divină toate ale noastre (cu excepţia păcatului)?

Despre această taină a dragostei dumnezeieşti s-ar putea spune, poate, doar ceea ce a remarcat într-un mod atât de profund Sfântul Grigorie al Nyssei: „conceptele creează idoli despre Dumnezeu; doar uimirea pricepe ceva”. În acelaşi sens, teologul ortodox contemporan Paul Evdokimov nota meditativ, în lucrarea sa „Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia răsăriteană”: „Cuvântul „Dumnezeu” este, pentru Sfinţii Părinţi, vocativul prin care-L chemăm pe Cel negrăit”.

Pentru noi, cei care credem cu tărie că Iisus Hristos este Adevărul, credinţa cea adevărată este, în mod evident, credinţa că există un Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane şi că Fiul, una dintre aceste Ipostasuri/ Persoane divine, S-a făcut şi Om pentru noi, S-a sacrificat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri, făgăduind să rămână în veci cu noi şi-n inimile noastre.

Noi nu deţinem Adevărul, ci Îl mărturisim şi-L iubim, căci Adevărul este Însuşi Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul! De aceea, mărturisirea Adevărului implică respectarea libertăţii celuilalt, dragostea şi respectul pentru fiecare persoană creată după chipul acestui Adevăr veşnic şi ipostatic Care este Dumnezeu. Dacă nădăjduim să trăim în Adevăr, Care este şi Iubire, atunci datori suntem să recunoaştem în oricine un potenţial mărturisitor al Adevărului, un suflet pentru care Adevărul însuşi a venit în trup.

Laura Stifter – ortodoxiatinerilor.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *