De ce nu taie mama cu cuţitul duminica



mancare-pe-masa

Anul trecut m-a aşteptat mama cu nerăbdare să ajung acasă, în Bucovina. Şi pentru că nu mă văzuse demult, dar şi pentru că venise de la biserică şi, ştiind că eu trebuie să sosesc, îşi cumpărase un pepene şi stătea cu el în faţă, aşteptându-mă… ca să i-l tai! Mama mea nu taie nimic cu cuţitul, duminica. Nici nu găteşte. Toate se fac sâmbăta seara la mine în sat, după ce bat clopotele şi se lasă lucrul. Aşa era pe vremea copilăriei mele, aşa m-a crescut mama şi aşa ţine ea rânduiala şi acuma…

Duminica e ziua Domnului şi trebuie s-o sfinţim, zicea mama. Aşa că nu primeam haine curate, dacă nu mergeam la biserică! Îmi dădea şi câţiva lei pentru milostenie, chiar dacă nu ceream, pentru că spunea că…

„… Eu nu mă duceam la biserică fără un ban pentru săraci. Atâta plângeam la mama, până căpătam un bănuţ, cât de mic, ca să-l dau la un om năcăjit… Altfel nu mergeam la biserică. Şi mama, săraca, făcea ce făcea şi-mi dădea. Eram tare miloasă! O, de-aş mai fi ş-cuma aşa şi dacă aş mai avea ş-acuma credinţa de atunci!…

N-am să uit câte zile oi trăi cum m-a binecuvântat un om care venea din lagăr, după război, cu un sac în spate, legat ca un fel de traistă, şi care m-a rugat plângând: Copilă, vin de departe tare şi-s atâta de flămând! N-ai cumva o bucată de mămăligă, că n-am mâncat nimica de trei zile? Şi eu atuncea mi-o fost tare milă şi m-am dus şi am smuls nişte ceapă din grădină şi i-am dat singura noastră mămăligă s-o mănânce! Ş-o mâncat omul acela ş-atâta mi-o mulţumit!…

– Şi bunica…?

– Mama, săraca, mă tot întreba şi ea: Copilă şi noi ce mâncăm acuma? – că mămăliga era toată mâncarea noastră din casă. În sinea mea eram însă tare mulţumită că l-am săturat pe săracul acela! Pe atuncea, când ne era bine, mâncam mămăligă cu zer, sau turtă cu tărâţe. Mai târziu, când mama mai lucra cu ziua la şcoală, ne mai dădea directorul – Rotar îl chema – s-aruncăm cojile de la cartofi şi eu le spălam, le prăjeam un pic şi le mâncam. Ş-acuma zicem că-i rău?!… Ăsta nu-i chin! Să ne ferească Dumnezeu de chin! Chin era când umbla săraca mama să împrumute un crac de lemn să aibă cu ce face focul şi eu zăceam la pat şi era îngheţată apa în găleată în casă! Sau când am stat cu picioarele-n cenuşă, ca să-mi ţină de cald, că nu mai aveam lemne de pus pe foc. Şi de mers la şcoală mergeam când eu, când Zaharie (fratele), că n-aveam decât o pereche de opinci, ş-acelea erau mari, că erau ale mamei.

Am fost năcăjiţi tare, că mama o rămas văduvă cu doi copii – pe mine mă avea în pântece – şi eram atâta de săraci că n-aveam nici obiele toţi. Pe urmă m-am şi îmbolnăvit de angină difterică şi n-am mai putut vorbi. Zăceam la pat şi într-o zi de iarnă, pe când mama se dusese să caute ceva de lucru şi mâncare, au intrat în casa noastră două ţigănci, două şătrăriţe. N-aveau ce să fure, pentru că noi n-aveam nimic, şi atunci una dintre ele a tras de pe mine cerga cu care eram învelită, însă cealaltă, mai miloasă, a oprit-o şi i-a zis: Las-o, tu, nu vezi că moare! Atunci m-am îmbolnăvit mai tare pentru că m-au lăsat dezvelită în frig şi eu nu mă puteam mişca să-mi trag cerga înapoi pe mine. Era în iarna de după război. Aveam doar 9 ani când am rămas mută. Din gură-mi curgea doar sânge, iar mama n-avea bani să mă ducă la doctori şi nici nu apăruseră încă antibioticele. Într-o zi, în postul Crăciunului, au venit la mama mătuşa Catrina, nănaşa Maria şi cu Juravloaia. Şi mătuşa o întrebat-o pe mama: N-o murit, Olimpie, c-am auzit clopotul şi de-asta am venit pe la voi? Eu însă am avut un vis în noaptea aceea. Deşi eram aşa de săraci că nu aveam masă şi scaune, în schimb avea mama pe perete o icoană cu Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Era singura noastră icoană. Şi în noaptea aceea l-am văzut pe sfânt ieşind din icoană şi venind la căpătâiul meu. Şi mi-a spus să-mi fac ceai din florile de la icoana lui, că mă voi face bine! Mie îmi plăceau mult florile şi-i pusesem lângă icoană nişte boncani (pentru că nu-şi pierd culoarea), busuioc şi văzdoage. Buun. Problema era, cum să-i spun mamei să-mi facă ceai, pentru că nu puteam vorbi şi nici măcar degetele nu mi le puteam mişca? Cum veniseră femeile acelea la mama şi erau interesate de moartea mea, au venit şi pe la mine, pe la pat, iar mătuşa Catrina şi-a dat seama că vreau ceva. După câteva ore dencercări, au adus creion şi hârtie şi până seara am reuşit să scriu – mai degrabă mama a scris cu mâna mea! – cuvântul ceai. N-am reuşit însă decât a doua zi să le fac să înţeleagă că vreau ceai din florile de la icoană: vedeau că mă uit fix la Sfântul Ioan şi atunci mama a stabilit că dacă ele ghicesc din ce să-mi facă ceaiul, eu să închid ochii. Am clipit la flori, dar mamei îi era cam frică să-mi facă ceai din ele, nănaşa Maria însă i-a zis: Fă-i, Olimpie! Ş-aşa moare! Greu am mai înghiţit ceaiul acela, pentru că toată gura îmi era o rană şi-mi supura, dar după trei zile, pe când mama era aplecată să aprindă focul în sobă, am reuşit să articulez cuvântul mama! I s-a părut mamei că aude ceva, dar a crezut că a fost o pisică… În ziua aceea n-am mai putut zice vreun cuvânt, dar a doua zi i-am cerut ceai. Şi m-o luat mama plângând în braţe şi a zis: Savetucă, dacă tu ai grăit, şi morţii din morminte vor învia! Şi m-o ajutat Dumnezeu şi Sfântul Ioan şi mi-o revenit graiul şi m-am făcut destul de bine până primăvara. Dar era foamete şi eu eram tare slabă. Atât de slabă că mă ţinea mama în braţe în timp ce torcea cu furca-n brâu. Şi s-a uita odată la fus şi a văzut că era mai gros decât piciorul meu, ş-atunci s-o hotărât să mă trimită cu Carsul, cu ceilalţi copii, în Ardeal. Şi a avut grijă Dumnezeu de mine şi i-o dat inimă bună la un creştin, la Mihai Răchită, din satul Şoimeni, judeţul Cluj. Şi m-o hrănit cu lapte de bivoliţă vreo trei luni de zile şi aşa m-am întremat şi m-am făcut bine. Şi m-am gândit atunci că pentru orice lucru bun Dumnezeu se va bucura şi m-am hotărât să nu mai tai cu cuţitul nimica duminica. Măcar atâta puteam face şi eu pentru câtă minune a făcut El cu mine!”.

Trăieşte mama mea în Bucovina, în comuna Bilca, şi poate confirma… cât este de bun Dumnezeu!

George CRASNEAN

Sursa: lumeacredintei.com



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *