Ușa bisericii s-a deschis și odată cu ea… izvoarele ochilor săi



rugaciune

Era omul companiei, tovărășiei, anturajului. Tachinări, cuvinte nerușinate, glume și multe altele erau pe lista zilnică a „izbânzilor” sale. Anii treceau și niciodată nu s-a legat de anumiți oameni, nu avea încredere în nimeni. Toți îl doreau în tovărășia lor, însă nimic mai mult… Dar nici el nu lua pe nimeni în serios, pe niciunul nu îl simțea apropiat, prietenul său.

Cam pe la 30 de ani a cunoscut o fată. A cunoscut-o printr-o împrejurare întâmplătoare. Fata aceasta avea ceva deosebit, ceva „curios”. I-a stârnit interesul… Când se întâmpla să fie și aceea în anturaj, acesta înceta să mai facă nebuniile sale, faptele nerușinate pe care ceilalți îl îndemnau să le săvârșească, de dragul petrecerii.

După câteva luni, a prins curaj și i-a cerut să iasă împreună. Aceea a acceptat, surprinzându-l astfel în mod plăcut, căci nu se aștepta să iasă împreună, pentru a se întâlni.

De la prima întâlnire a înțeles că are de-a face cu o fată care credea profund în Dumnezeu. Pe de altă parte, el vorbea despre „cele bisericești” doar ca să batjocorească și să osândească.

Cuvintele fetei aveau o dulceață… Vorbele ei sunau ca o melodie… Întâlnirile treceau una după alta. Fata era mereu zâmbitoare și voioasă, însă el mereu neliniștit și frământat. Îi vorbea despre Dumnezeu, despre viața în Biserică, despre dragostea curată și dezinteresată. El se odihnea numai în siguranța ochilor ei.

Niciodată nu a atins-o pe acea fată, până când la ultima întâlnire, ea i-a spus: „Aș vrea să te rogi pentru mine, căci săptămâna viitoare voi face o operație foarte complicată la inimă…”. Cuvintele ei au înghețat privirea lui. Fără să-și dea seama, a prins-o de mână. Îi era de neconceput faptul că ar fi putut să o piardă. „Da, mă voi ruga…”, a spus el cu vocea tremurândă.

Fata s-a ridicat, l-a sărutat și a plecat spunând: „Te voi suna…”. El însă nu a spus nimic.

A venit și ziua operației. S-a sculat de dimineață, amintindu-și că „trebuie” să se roage. I-o făgăduise. Dar nu știa cum. Nu știa nimic despre astfel de lucruri.

Și-a adus aminte de bunica sa îmbrăcată în negru, care-l ducea când era mic la o mănăstire mică, aflată lângă satul lor. Era probabil singurul loc pe care-l socotea neîntinat, curat și frumos. A început să se îndrepte spre mănăstire.

Era deja amiază, aproape de acea oră când fata avea să facă operație. A oprit motorul mașinii și împreună cu el și radioul, care de atâta timp cânta pe niște ritmuri lumești. Liniște… A ieșit din mașină cu atenție și, cu și mai multă evlavie, a închis portiera mașinii. Această liniște avea ceva sfânt, de parcă ar fi ascuns ceva prețios. Pentru prima dată în viață trăia așa ceva. Liniște în… neliniștea sa.

A înaintat spre biserică. Flăcările câtorva lumânări tremurau în sfeșnicul din pridvor.

S-a oprit înaintea ușii bisericii, care i-a adus înainte chipul senin al bunicii sale. Copil mic fiind, era adus aici de bunica, ca să aprindă candelele. În toți acești ani toate aceste sfinte amintiri se afundaseră în întunericul uitării… ca și cum nu le-ar fi trăit.

Și-a făcut semnul crucii și a apucat mânerul ușii, ca să intre înăuntru. Ușa s-a deschis și, odată cu ea, s-a deschis și poarta inimii sale. Ușa bisericii a deschis și izvoarele ochilor săi. Plângea în această liniște nemaiîntâlnită. Plângea pe înfundate, în timp ce săruta icoana Maicii Domnului. Era singur în biserică. Pentru destulă vreme ochii săi priveau curioși icoanele, iconostasele, catapeteasma, policandrele, strănile…

A mers și s-a așezat pe prima treaptă ce ducea la soleea Altarului. Înaintea lui se întindea o familiaritate ruptă de lume, dar în același timp cunoscută. Simțea că acolo era casa lui… Se simțea în biserică ca și la sânul mamei sale ce murise…

„Dumnezeul meu, fă-o bine pe această fată, care atât de mult Te iubește!… Ajut-o!… Ajută-mă și pe mine!…”. Minutele treceau. Nu-i mai venea să plece de pe acea treaptă. Stătea acolo plin de neliniște pentru liniștea ce o simțea.

Ceva îi spunea că toate vor merge bine. După destulă vreme, a sărutat icoanele de pe iconostas și a plecat. După două ore o rudă de-a fetei l-a sunat la telefon. „Toate au mers bine… nu-ți face griji!”.

După două zile a mers la spital să o vadă. „Arăți altfel…” i-a spus fata, de îndată ce l-a văzut. „Îți mulțumesc… tu mi-ai arătat calea către cele de acolo…”.

Era ultima oară când o vedea… A sărutat-o pe frunte pentru prima și singura dată, i-a zâmbit și a plecat.

Au trecut mulți ani de atunci. Dar iată că a venit ceasul ca acel tânăr să plece din această viață, la adânci bătrâneți.

A adormit pe acea treaptă a bisericii, pe care lăcrimase și odinioară… A adormit în Domnul, după atâția ani, îmbrăcat în rasa monahală și rostind Rugăciunea lui Iisus…

Toate au început de la o prietenie lumească. Însă au fost preschimbate de părtășia cerească a Harului lui Dumnezeu. Și toate încep din nou acum, în Lumina necreată, în Dragoste nesfârșită, în Veșnicie… în spatele ușii bisericii…

De lemn, închisă și tăcută, ușa bisericii îți vorbea acum despre toate câte le văzuse și le auzise. Iar el, monahul, de acum nemișcat pentru totdeauna, îți vorbea tăcut despre greșelile pe care le făcuse, despre pocăința pe care o trăise, despre Dragostea pentru Care se jerfise și pe care O primise, despre zilele tăcerii în care trăise ca într-o prăznuire neîncetată…

Arhim. Pavel Papadopulos – marturieathonita.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *