3 feluri în care omul poate trăi părăsirea harului (foarte important de citit)

Există trei feluri în care omul poate trăi părăsirea harului: prin pronia lui Dumnezeu, spre pedepsire sau spre învăţătură.

Părăsirea din pronie este dată tuturor oamenilor. Primul har, care este încununarea dumnezeieştii bunătăţi, însoţeşte chemarea lui Dumnezeu către om de a purcede într-o nouă călătorie şi de a începe o nouă viaţă şi este pur şi simplu un dar. Stareţul Sofronie, într-o originală tâlcuire duhovnicească referitoare la Evanghelia de la Luca [16:10-12], defineşte primul har în cuvintele Domnului ca “mamona nedreaptă” sau “nemeritată” şi “bogăţie străină” (cf. Lc. 16:11-12), pur şi simplu un dar. Omul, pentru a-l redobândi, trebuie să îşi arate în mod liber toată înţelepciunea şi credincioşia, ca un bun chivernisitor, şi atunci moştenirea Domnului devine a sa pe vecie. El trebuie să se supună formării după legea lui Dumnezeu şi să fie povăţuit de Cel Preaînalt în taina legii înfierii (cf. Gal. 4:5). Trebuie să lupte pentru ca să-şi aducă firea la înălţimea contemplaţiei care i-a fost descoperită. Când este povăţuit întru voia lui Dumnezeu, suferind cu răbdare arşiţa şi secătuirea acestei perioade de părăsire, atunci bogăţiile dăruite la început, care sunt “ale altuia” şi “străine”, devin acum cu adevărat ale sale: “toate ale mele, ale tale sunt” (Lc. 15:31).

Din pricina voinţei libere a omului, Dumnezeu îngăduie cel de-al doilea fel de părăsire, şi anume părăsirea spre pedepsire. Când omul se lasă stăpânit de tendinţa mândră spre “îndumnezeirea de sine”, atunci Duhul blând şi plin de nobleţă a lui Dumnezeu, mâhnit fiind, pleacă. Duhul lui Dumnezeu este atât de gingaş, încât nu poate suferi nici măcar întoarcerea minţii omului spre sine însuşi, cu iubire de sine.

Părăsirea spre pedepsire are loc de asemenea când creştinul cade în păcat sau devine trândav şi nu se mai gândeşte la mântuirea sa. (Trândăvia înseamnă lipsa de grijă pentru mântuire, în greacă akedia.) Cu toate acestea, Dumnezeu îngăduie aceasta spre mântuirea credinciosului şi – precum spune apostolul – “de Domnul suntem certaţi, ca nu cu lumea să fim osândiţi” (1 Cor. 11:32). Tot ce face cu noi Dumnezeu, din dragoste o face.

Ultimul fel de părăsire, spre învăţătură, este un dar plin de putere al Duhului Sfânt, precum vedem în viaţa Sfântului Siluan. Se întâlneşte îndeobşte la cei care au primit un mare dar al harului la începutul vieţii lor.

Temeiul acestui fenomen duhovnicesc se află în viaţa lui Hristos. Hristos cu răbdare a suferit părăsirea şi moartea pe Cruce, ca să tămăduiască părăsirea noastră şi să facă moartea noastră nelucrătoare. Părăsirea şi moartea au intrat în viaţa noastră prin neascultare de porunca lui Dumnezeu, care a fost pricina lor (cf. Fac. 2:17, Rom. 5:12), Părăsirea şi moartea lui Hristos au tămăduit şi mântuit pe om pentru că au fost de bunăvoie şi fără de păcat (cf. Rom. 5:18). Când suferim după lege părăsirea, adică cu bunăvoinţă şi urmând pilda Domnului, moartea pustiului nostru lăuntric se biruieşte şi moştenim harul care a izvorât din Crucea şi din Învierea Începătorului credinţei noastre. Întrucât părăsirea este parte din viaţa Domnului, este de neapărată trebuinţă ca şi noi să trecem prin ea, aşa încât să putem ajunge să cunoaştem fiecare pas pe Calea Domnului şi să dobândim desăvârşita cunoaştere a Persoanei Sale. Cu alte cuvinte, dacă nu trecem prin părăsire, nu-L putem cunoaşte deplin pe Hristos.

Arhimandritul Zaharia Zaharou

Extras din Lărgiţi şi voi inimile voastre! (II Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pag. 70-71

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *