„Abia după ce l-au mişcat şi-a revenit bătrânul cel sfânt din răpirea sa duhovnicească”

Pe la 1940, în pustia Catubachia a Sfântului Munte Athos, la Schitul Sfântul Vasile, trăia şi bătrânul Teofilact, care era un mare luptător duhovnicesc şi avea multă evlavie. Toţi erau încredinţaţi de sfinţenia sa, pentru că oricât să şi-o ascundă, era cu neputinţă să nu fie cunoscute faptele sale.

De multe ori l-au văzut părinţii în răpire duhovnicească. Avea şi doi ucenici, pe părintele Arsenie şi pe părintele Pamfil. Bătrânul Teofilact era un mare pustnic şi iubitor de linişte, dar era şi foarte evlavios şi-i era greu să se roage împreună cu alţii. Ca să nu audă ceilalţi hohotele sale de plâns şi să nu-i vadă lacrimile pe care nu le putea opri, de obicei, la ora slujbei se duce afară, printre stânci, în peşteri şi se întorcea dimineaţa. Trăia foarte duhovniceşte, dar numai cu discreţie îşi lucra virtuţile, pentru că era smerit.

Odată, într-o noapte de iarnă, a ieşit iarăşi printre stânci, ca să-şi facă pravila, dar deodată a început să ningă. Părinţii Arsenie şi Pamfil s-au speriat văzând că bătrânul nu se mai întoarce dimineaţa şi au ieşit în munte, să vadă dacă nu cumva l-a acoperit zăpada. În timp ce căutau, au văzut sus, pe stâncă, o umbră şi s-au apropiat. S-au speriat foarte tare văzându-l pe bătrânul lor nemişcat, crezând că a îngheţat. Când au pus însă mâna pe el să-l mişte, au văzut cum arde trupul său, iar zăpada era topită în jur, de la căldura rugăciunii.

Abia după ce l-au mişcat şi-a revenit bătrânul cel sfânt din răpirea sa duhovnicească. Cu alte cuvinte, abia atunci a revenit mintea lui în lumea aceasta de aici.

Părinţii din pustie preţuiau dreapta socoteală a bătrânului Teofilact şi-l cinsteau foarte mult. Însă diavolii cei războinici îl pizmuiau. Pentru că devenise prietenul Îngerilor şi se înălţa cu mintea întru cele înalte şi cereşti, diavolii încercau în toate felurile să-l împiedice de la rugăciune.

Odată, când se afla adâncit în rugăciune la Schitul Sfântului Vasile, diavolii l-au dus departe, până la Capsocalivia, dorind să-l împiedice ce la rugăciune, dar tot n-au reuşit.

Spuneau, de asemenea, bătrânii din regiunea aceea că bătrânul Teofilact era bun prieten şi cu animalele sălbatice care simţeau dragostea lui şi veneau la coliba lui când aveau vreo nevoie. Odată, o căprioară care îşi rupsese piciorul s-a dus în faţa chiliei sale şi zbiera îndurerată, întinzând piciorul rupt către bătrân. El i-a dat câţiva pesmeţi să mănânce, până când a pregătit două scândurele cu care i-a fixat bine piciorul la loc şi apoi i-a spus:

– Acum, du-te sănătoasă şi să mai treci peste o săptămână pe aici, să te văd.

Bunul bătrân se înţelegea cu animalul precum doctorul cu cel suferind, pentru că el devenise omul lui Dumnezeu.

Extras din „153 de istorisiri minunate de la Sfinţii Părinţi” (pentru copii), Ed. Sophia, Bucureşti, 2002

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *