Adevăratele femei



iubire-barbat-si-femeie-familie

Un vechi prieten de-al meu, preot şi teolog, a încercat să dea o replică dlui Aurelian Silvestru, directorul Liceului privat „Prometeu” din Chişinău, care este şi autorul „Editorialului de Duminică” de la radio „Vocea Basarabiei”. Articolul acestui preot nu a fost acceptat de mai multe ziare din Chişinău, inclusiv de ziarul Mitropoliei Basarabiei, „Misionarul”. Pentru a-i respecta dreptul la replică, dar şi pentru folosul duhovnicesc al societăţii zbuciumate în care trăim, am publicat acest articol mai jos.  


A povăţui lumea prin cuvânt (adresări, îndemnuri sau cu ajutorul peniţei) e un lucru dificil şi foarte responsabil, mai ales pentru personalităţile de ordin naţional. Însă, uneori se întâmplă să purcezi la o lucrare fiind inspirat greşit, purtat de propriile închipuiri şi fascinaţii de moment. Mai trece puţin timp după finisarea articolului şi îţi dai seama că subiectul dezbătut va deruta, să zicem, ascultătorii, prin învăţăminte nu prea bune, necreştineşti. 

În ceea ce mă priveşte, nimeni nu m-a responsabilizat cu analizarea critică a editorialelor de Duminica a dlui Aurelian Silvestru, la „Vocea Basarabiei” (pe care le apreciezi foarte mult!), însă Duminica trecută, 9 septembrie 2012, am ascultat de două ori cu atenţie mesajul dumnealui şi am găsit de cuviinţă să fac câteva remarci pe marginea textului. 

Subiectul sau firul roşu, care transpare din editorial, aşa cum a înţeles subsemnatul, a fost elogierea dragostei pătimaşe dintre un bărbat şi o femeie, pe parcursul vieţii lor. Drept exemple autorul îi dă pe Cleopatra a VII-a şi Marc Antoniu, pe Victor Hugo şi amanta lui, Juliette Drouet, pe Brutus şi soţia lui. Cleopatra, Juliette şi soţia lui Brutus, sunt elogiate pentru spiritul de „sacrificiu” şi „fidelitatea” pentru iubiţii lor: Cleopatra se sinucide la scurt timp după sinuciderea lui Marc Antoniu; la fel a procedat şi soţia lui Brutus, la auzul morţii acestuia, iar Juliette şi-a abandonat viaţa tihnită şi prosperă pentru a se dedica în întregime relaţiilor amoroase periodice cu scriitorul V. Hugo (care avea familie şi patru copii). Hugo i-a dăruit Juliettei, la împlinirea a 50 de ani de concubinaj, un tablou cu chipul său (că doar n-avea cum să-i dăruiască, să zicem, o icoană cu chipul Mântuitorului, Care a condamnat nu doar curvia şi preacurvia, ci chiar şi privirea pofticioasă la femei străine!). 

Marii duhovnici ne avertizează că, atunci când lecturăm o carte, ne „întâlnim” cu duhul scriitorului, cu starea lui de spirit din timpul scrierii lucrării. De pildă, protosinghelul Iustin Miron (om cultivat, inginer de profesie şi fiul duhovnicesc al arhim. Teofil Pârâian), stareţul mănăstirii Oaşa, jud. Alba, spunea că a reuşit să citească doar primele trei pagini din aberaţiile filosofice ale lui Nietzche, că sufletul i-a „îngheţat” (noi, cei din lume, nu mai simţim acest efect, deoarece demult ne-am îngheţat sufletul privind şi ascultând ştiri, filme şi muzică distructivă; suntem insensibili). Astfel, citindu-l pe Hugo, ne vom întâlni cu spiritul care l-a animat şi l-a inspirat pe parcursul vieţii  – spirit, care ne va influenţa, desigur, şi pe noi, cititorii – şi acest duh nu poate fi al iubirii şi fidelităţii conjugale, al dedicării integrale educaţiei creştineşti a copiilor, al ascensiunii în dragoste faţă de soţie, până la nivelul agapic, adică al iubirii dumnezeieşti. Mai rău, V. Hugo a fost atras de spiritism (comunicarea cu spiritele malefice) şi a avut nenumărate legături amoroase cu femeile uşuratice din vremea lui…

Oricine poate face acest exerciţiu: să citească întâi scrierile lui V. Hugo, apoi să lectureze, de pildă, excepţionalele scrieri ale Sf. Ioan Gură de Aur sau din paginile Sfintei Scripturi şi să facă diferenţa – ce simţăminte îl va încerca într-un caz sau altul, voluptate sau exaltare duhovnicească?! 

Unii istorici de azi şi din trecut o consideră pe Cleopatra o femeie vicleană, nu prea frumoasă, însă cu puterea de a seduce bărbaţii şi crudă (şi-a ucis sora, fratele şi pe mulţi alţii, bănuiţi de „uzurpare” a tronului Egiptului). Pentru interesele „tronului” s-a culcat cu mai toţi granzii din timpul său; Marc Antoniu n-a fost o excepţie, pe care l-a sedus în Tars ca să n-o pedepsească că a fost de partea duşmanilor lui). La fel l-a sedus, mai înainte, pe Iulius Cezar, căruia i-a născut un fiu, apoi a încercat fără succes să-l seducă şi pe Octavian, învingătorul şi cumnatul lui Marc Antoniu, după sinuciderea acestuia din urmă. Daca planul ei reuşea, nu s-ar mai fi sinucis, ci ar fi făcut parte din suita şi amantele împăratului Octavian. Însă, cum a aflat că va fi dusă ca trofeu dezonorant la Roma, s-a hotărât la pasul fatal. Ea, Cleopatra, nu poate fi un model pentru femeile creştine ale zilelor noastre, ci doar pentru desfrânatele Hollywoodului şi a celora ce le imită viaţa dezmăţată.

Gestul soţiei lui Brutus, la fel, nu poate inspira la dragoste jertfelnică şi responsabilă. Ce s-ar fi întâmplat dacă, la auzul morţii soţului, Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, s-ar fi sinucis şi ea, asemeni soţiei lui Brutus?! Ea, însă, s-a dedicat integral educaţiei creştineşti a unicului fiu, de doar un anişor, şi a refuzat toate propunerile de a se recăsători, cu toate că era femeie tânără şi foarte frumoasă. 

De asemenea, putem enumera multe femei creştine demne, care şi-au luat în serios viaţa, jertfindu-se pe altarul familiei, fiind de mare folos Bisericii şi societăţii prin devotament, entuziasm, eroism şi opere de caritate. E suficient să amintim de Emilia, mamă a 10 copii, dintre care trei sfinţi, inclusiv Sf. Vasile cel Mare; de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare; deMaria, mama domnitorului Ştefan cel Mare; de Teodora, mama lui Mihai Viteazul; de Maria, soţia domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. 

Aceste femei nu au nimic „senzaţional” (în înţelesul de azi al termenului) în viaţa lor, însă perseverenţa, răbdarea, altruismul, credinţa şi jertfelnicia lor este de invidiat şi de urmat pentru creştinele autentice de astăzi, pentru cele ce „vor salva lumea” şi pe noi bărbaţii, care căutăm cu coada ochiului la frumuseţe străină, dar ne simţim în apele noastre numai lângă femeile de „rutină”, lângă soţiile fidele, gospodine şi credincioase…

Preot Dr. Vasile Negru

Sursa: teologie.net



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *