Am văzut, cu adevarat, un frate – și nu mint – care era în extaz într-o noapte cu lună plină, în adâncul pustiei



luna-plina

Cu voia lui Dumnezeu, iata ca, din nou, buna mea sora, vorbesc cu tine prin mijlocirea cernelei si a hartiei. Ma aflu la Sfantul Munte de peste cincisprezece zile.

Inainte de a pleca din Tessalonic ti-am scris o scrisoare. Ti-am trimis, de asemenea, si sfintele icoane. Si un cos plin. Am uitat insa ce am pus inauntru. Cred ca am pus ceva ceai, alune – binecuvantare pentru copii. Sa le iei de la Veronica de la Manastire.

Deoarece ai intarziat sa-mi scrii, nu v-am mai scris inainte de a iesi din Sfantul Munte ca sa veniti la Tessalonic, ca nu cumva sa intarziati. Eu ma grabeam ca ma intorc. De aceea nu mi-am tinut fagaduinta. Altadata, daca vrea Dumnezeu, ma veti vedea si eu va voi vedea. Cum va randui Domnul.

Acum te rog numai sa ai rabdare in ispite.

Nu te necaji in legatura cu banii pentru icoane. Cand ai sa ai bani, sa trimiti impreuna si pentru icoana Sfintilor Trei Ierarhi, care este aproape gata. Te mai rog, daca femeia aceea este sarmana sa nu-i ceri bani, poate nu are. Am sa ma ingrijesc eu aici sa le randuiesc cum vrea Domnul. Voiam numai sa-mi trimiti numele parintilor ei adormiti in Domnul, pentru a-i pomeni.

Si vreo alta femeie daca vrea icoane sa-mi dea de stire, sa trimita banii si eu fac comanda. Nu este deloc greu pentru mine sa fac aceasta. In plus, dau o mana de ajutor pustnicilor. Si ei la randul lor ma ajuta pe mine. Aici nu este vorba de castig, ci implinim dragostea, dupa cuvantul Domnului, care zice : ” Iubiti-va unii pe altii „.

Deoarece monahul trebuie sa se jertfeasca pe sine, zi si noapte, spre slava si iubirea lui Dumnezeu.

Noi, aici, buna mea sora, nu dormim noaptea deloc. In fiecare seara facem priveghere de toata noaptea. Ne rugam toata noaptea pentru lumea toata. Numai dimineata ne odihnim putin si la amiaza, dupa ce mancam. Aceasta este randuiala noastra. Jumatate de zi lucram, cealalta jumatate ne linistim si ne rugam. Viata ascetica ! Pustiu ! Viata ingereasca, plina de har ! Sa poti fi undeva aproape sa ne vezi ! Ah, sa fi fost posibil sa ne vezi !

Aici, iubita mea sora, este raiul pamantesc. Si daca cineva a apucat de la inceput calea unei vieti aspre, inalte, devine sfant. Daca, insa, a apucat de la inceput un drum putin mai larg, mai tarziu va fi prins de coborare. Uneori, acesta devine mai rau decat cei din lume.

Diavolul lupta mult impotriva monahilor, pentru ca vrea sa se razbune pe Iisus Hristos. El spune :

– ” Vezi, Nazarineanule, ostasii tai ! Tu le fagaduiesti imparatia cea vesnica si ei se leapada de Tine. Eu, numai printr-o mica placere a pantecelui, ii fac sa ma urmeze. ” Asa se lauda diavolul.

De aceea, cel care doreste sa devina calugar trebuie sa aiba multa lepadare de sine. Sa-si spuna dintru inceput ca nu mai are de trait in aceasta viata. Sa se rastigneasca pe sine, gata sa primeasca si sa indure orice ispita : foame, sete, dezgolire, nedreptate, injuraturi sau orice fel de suparare. Daca nu are in vedere aceste lucruri, ci vine la manastire sa se odihneasca, mai bine ar fi sa nu mai vina, ci sa traiasca in lume ca bun crestin, fie ca este barbat fie ca este femeie.

Atunci cand vine harul si ajuta, monahul ca om este in paradis si petrece ca inger in trup. Dar cand il paraseste harul pentru a fi incercat, atunci gusta in fiecare clipa apele otravite ale iadului. Intuneric si durere a sufletului. Dar iarasi vine lumina si mangaierea; apoi, din nou durere de neimaginat.

Cel casatorit merge pe un drum potrivit, nici prea mare urcusul, nici prea abrupt coborasul. Dumnezeu sa ajute pe fiecare pentru a purta sarcina pe care o are de purtat.

Este mare sarcina in viata monahala si multa lupta. Iar cel care vine la manastire are nevoie de multa veghere si de continua silire a firii. Sa nu-si piarda curajul pana la moarte si sa nu-si slabeasca atentia. Caci imediat va cadea si va pieri, pentru ca demonii inselatori si iubitori de sange stau neadormiti, asteptand momentul potrivit. Dumnezeu sa ne dea luminare si sa ne pazeasca. Noi toti, cei care vietuim in manastire, am parasit lumea si toate cele ale lumii pentru un singur motiv : acela de a ne invrednici de bunurile cele vesnice si nestricacioase. Cel care uita scopul acesta este ca si cand nu ar intelege de ce a ales aceasta cale aspra a vietuirii monahale.

Lupta noastra deosebita este de a dispretui nu numai ceea ce este placut, ci chiar si cele neplacute din viata aceasta, mutandu-ne in fiecare zi vietuirea noastra in ceruri.

Sa iubim din tot sufletul si din toata inima pe Domnul nostru Iisus Hristos si pe preadulcea Sa Maica, pentru ca suntem iubiti de ei. Si trecand prin aceasta viata sa fim nedespartiti de ei, avand in fata ochilor totdeauna slava cea tainica, si frumusetile acelea nespuse care sunt pregatite pentru cei care iubesc si rabda.

Am vazut, cu adevarat, un frate – si nu mint – care era in extaz intr-o noapte cu luna plina, in adancul pustiei. Liniste desavarsita; nici tipenie de om, nici o chilie prin partile acelea. In timp ce priveghea si se ruga, a auzit un glas dulce de pasare care i-a atras mintea intreaga si i-a luat orice simtire. Si a mers in urma lui sa vada de unde vine acel glas atat de dulce. Si privind ca iesit din minti intr-o parte si in alta – vazand si umbland nu cu ochii si cu picioarele trupesti, ci in extaz – si inaintand, a vazut deodata o lumina stralucitoare, plina de mireasma si de har. Si parasind cantatul acela de pasare, s-a inaltat sau mai curand a fost rapit de contemplarea acelei lumini abundente. Si pasind ca un nebun, a intrat pe o cale alba si stralucitoare ca zapada. De o parte si de alta se ridicau pereti ca de diamant. Toate erau de negrait. Privind inlauntru vedeai raiul cel preafrumos, impodobit cu tot felul de flori. Toate cu frunze ca de aur, pe care limba omului nu le poate descrie, dar le privesti si le admiri ca rapit. Si inaintand, a vazut in mijloc un palat mare, alb ca zapada, ce se inalta pana la cer. La poarta palatului statea Stapana noastra Preasfanta Nascatoare de Durnnezeu, Imparateasa Ingerilor, singura noastra usurare, mireasma de negrait si mangaierea fiecarui suflet crestin. Aceasta tinea in bratele sale albe pe Pruncul sau alb ca neaua, care stralucea mai presus de mii si mii de sori. Si, daca s-a apropiat fratele acela, a cazut la picioarele sale ca un fiu la mama sa, arzand tot de iubire dumnezeiasca. Si ea l-a imbratisat ca pe un fiu adevarat si l-a sarutat. O, maretie a iubirii lui Dumnezeu ! O, iubire a Maicii pentru fiul sau ! L-a imbratisat ca pe fiul ei. L-a umplut de o mireasma ce nu poate fi spusa. Si mi-a spus fratele acela ca in toti anii vietii lui cati i-au mai ramas de atunci, amintindu-si de vederea aceea dumnezeiasca, simtea in sufletul sau mireasma si dulceata aceea. L-a mangaiat pe obraz, cu manuta Sa, Pruncul Cel preadulce. Si a aflat de la Maica Domnului o taina pentru care o ruga de multe zile. Iar Fiul i-a spus ca, pentru a te bucura de o astfel de bucurie, trebuie sa te lupti patimind toata viata.

Si astfel plecand, a iesit de acolo de unde intrase fara vrerea lui. Si pe cand se indeparta, a auzit din nou cantatul acela de pasare care il rapise la inceput. Si privind in sus, a vazut o pasare mare, colorata cu multe culori care, acoperea cu aripile sale tot raiul; si in jurul sau erau tronuri si pasarele mai mici stateau in jur si toate cantau aceea melodie nespus de frumoasa si toti care erau acolo se veseleau la auzul ei. Si cel ce a vazut toate acestea si-a venit iarasi in sine si s-a aflat acolo unde era inainte de a vedea toate acestea.

Asadar, toate acestea auzindu-le, sa rabdam orice suparare si necaz pentru astfel de bunatati care au fost pregatite pentru noi. Cele care aici se vad frumoase in fata acelora sunt intuneric si iad.

Gheron Iosif  – „Marturii din viata monahala” 



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *