Asaltul turismului “duhovnicesc” are un efect negativ, de secătuire…

Părintele Varsanufie face partea din generaţia de tineri care au luat cu asalt mănăstirile în anii ‘90. Anii au trecut, iar primele roade ale acestei generaţii încep să… mijească. Şi chiar dacă vârsta biologică nu mai este chiar a tinereţii, părinţii de pe acum ştiu că încă sunt în plină tinereţe duhovnicească. Răspunsurile lor la neliniştile noastre, ale oamenilor de secol XXI, au în ele atât responsabilitatea monahului faţă de o lume pe care a părăsit-o pentru a fi mai aproape de ea, cât şi discreţia celui care ştie că “mai are mult de învăţat”. Despre timpurile pe care le trăim, monahi şi mireni deopotrivă, şi despre modul în care reuşim să continuăm să ne apropiem de Dumnezeu împotriva “vremilor” am discutat şi cu părintele Varsanufie în timpul unui popas la mănăstirea Sihăstria.

Vremea misionarismului

Vorbeam de condiţiile exterioare. Oare ele ar mai putea fi schimbate în aceste timpuri? Credeţi că mănă­stirile ar trebui să pornească şi din acest punct? Să se gândească şi la o schimbare într-un anumit fel – o rân­duială a condiţiilor exterioare de vieţuire – cu asaltul acesta de turişti şi cu tot ce implică o vieţuire în lumea de astăzi?

Eu cred că o mănăstire nu trebuie să se împotrivească, să nu meargă contra curentului – mă refer acuma la modul firesc, nu în sensul derapajelor, nu în sensul  lucrurilor rele. Nu e bine să mergi contra râului, însă  nu mă refer la un curs artificial, spre exemplu, cum este mişcarea ecumenistă sau cum este, un alt fel de mişcare de a împăca politica aceasta globalistă cu concepţiile noastre, cu credinţa noastră. Mă refer acuma la mersul firesc al lucrurilor, aşa cum este lăsat de Dumne­zeu. Trăim vremuri pe care teologii le numesc neo-păgâ­nism şi, în mare parte, cred că aşa şi este. Există un cult al idolatriei. Acuma, şi în Sfântul Munte Athos şi în toate mănăstirile pe care le-am cunoscut, se pune un ac­cent pe misionarism. Deci, din cauza aceasta, o mănă­stire nu poate să meargă contra curentului. Dacă acum, în America, spre exemplu, se înfiinţează multe mănăstiri ortodoxe, şi se înfiinţează cu roade duhovniceşti…

Este exemplul clasic al ucenicului lui Gheron Iosif, părintele Efrem, care a înfiinţat 19, şi are ascultare să facă 20!

Sigur că da! Eu cred că această mişcare e de la Dumnezeu. Deci, dacă acesta este cursul lucrurilor şi este de la Dumnezeu, nu are niciun sens ca mănăstirile de acum să meargă contra curentului. În concluzie, acum este vremea misionarismului. Teologii au constatat că trebuie să-L mărturisim pe Hristos în toa­te locurile, pentru că se vorbeşte tot mai mult despre un neo-păgânism. Vorbeam despre duhul secularizării. Este realmente un neo-păgânism prin toate amestecurile şi sincretismele religioase: New Age, toate celelalte amestecuri, mai ales cine vine de prin Occident aduce o sinteză orientală şi occidentală cu tot felul de practici de meditaţie, cu tot felul de religii din acestea exotice, şi în confuzia aceasta mai vine şi secularismul cu duhul acesta al banului, al mamonei. Astfel cu adevărat putem spune că creştinii noştri, în număr mare, ajung să se închine mamo­nei, să se închine banului, care a devenit un adevărat idol. La fel este şi moda. Există un idol al modei. Dacă acuma apare moda cutare, toată lumea trebuie să intre în tipicul res­pec­tiv, pe calapodul respectiv. Dacă luăm aşa, fiecare aspect al vieţii, vom constata că putem vorbi aproape la propriu – deci depăşind figuratul – despre o idolatrie. O idolatrie a banului. Ce este un idol, sau un dum­ne­zeu fals? Dumnezeu este cel în jurul căruia se învârt toate. Deci, când toate guvernează în jurul unui pol, acel pol este dumnezeu. În ziua de astăzi am putea spune, cu puţină exagerare – dar nu cu multă – că toate guvernează şi se învârt în jurul banu­lui. În cazul acesta, banul devine un idol. Omul este dispus, spre exemplu, dacă câştigă bani, să facă aproa­pe orice sacrificii. E dispus inclusiv să facă compromisuri morale, compromisuri religioase, orice. Este exact ce ar trebui să facă omul pen­tru Dumnezeu! Adică Dumnezeu ar trebui să fie deasupra oricărei priorităţi, să fie Cel în jurul Căruia guvernează şi gravitează toate lucrurile. Deci, în aceste zile este nevoie de misionarism. Şi acest curent al misionarismului pe care eu l-am constatat în toate mănăstirile, inclusiv în Sfântul Munte Athos, cred că trebuie să-l facem şi noi. De aceea, o mănăstire nu poate să-şi închidă porţile în faţa credincio­şi­lor, mai ales că monahismul românesc a avut dintotdeauna această particularitate a unei legături strânse între monahi şi credincioşi. Părintele Ioanichie Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, vorbea foarte des despre tema aceasta, despre legătura strânsă dintre credincioşii mireni şi călugări, mo­ti­vând-o prin faptul că monahii se trag şi ei din familiile mirenilor, şi înainte era o mare cinste ca o familie să aibă pe cineva la mănăstire. Şi atunci familia chiar îşi dorea să aibă un reprezentant la mănăstire. Chiar îi favo­riza drumul la mănăstire, şi se păstra o legătură puternică. Eu cred că, pe lângă argumentul acesta, pe care îl dădea părintele Ioani­chie Bălan, am fost întotdeauna un popor care ne-am con­fruntat cu anumite greutăţi şi vitregii, şi de aceea mănăsti­rile au trebuit să fie întotdeauna alături de credincioşii noş­tri pentru a-i întări. În primul rând pentru a-i întări pentru a trece prin toa­te greutăţile istoriei. Să vă gândiţi că în mănăstiri au apărut primele tiparniţe, în mănăstiri s-a format limba şi cultura română, mănăstirile au fost întotdeauna o coloană verte­bra­lă a neamului românesc în faţa tuturor vitregiilor. În poporul nostru a existat întotdeauna această legă­tură strânsă între credincioşi şi călugării din mănăstire. Îmi amintesc că la Râmeţ – eu sunt din zona Ardealului – funcţiona o şcoală românească. Vă daţi seama, acolo, între maghiari, deşi era mănăstire, nu era izolată, ci era singurul lor în care se putea să se înveţe şi să se predea în limba românească. Şi atunci s-a făcut o şcoală românească acolo, la Râmeţ. Au făcut o bolniţă. Unde să faci bolniţă, dacă eşti sub asuprire austro-ungară? Unde să faci spital? Au făcut-o la mănăstire. Deci întot­dea­una a existat o legătură strânsă între mănăstire şi cre­din­cioşi şi atunci, vorbind şi de curentul actual, ar fi cu totul nepotrivit ca mănăstirile să-şi schimbe acuma acest fel de a fi. Faptul că astăzi, asaltul turismului “duhovnicesc” are un efect negativ, de secătuire….; aşa cum s-a văzut şi în Grecia, dintre cele douăzeci de Meteore, am înţeles că una singură mai este cu viaţă… mai are câţiva părinţi, şi chiar şi acolo se tră­ieşte cu mare greutate. Deci marea problemă nu e atât pele­rinajul, nu este legătura credinciosului cu mănăstirea, ci este turismul “duhovnicesc”, cum îl numesc eu. Acesta secătuieşte. Acesta sufocă. Pelerinajul, nu. Pelerinajul înseamnă că oamenii vin, au un părinte duhovnic la mănă­stire, sau cel puţin cer un sfat duhovnicesc, şi aceasta în­tăreşte, duce la creşterea credinţei în rândul credincio­şi­lor. Aceasta este foarte bine! Dar turismul “duhovnicesc” este alt­ceva. Ei vin, se uită, fac poze, se simt bine – fără îndoială că şi în ei există un efect, dar este prea mic în raport cu pierderea pe care fac.

Cam aşa văd eu situaţia: nu poate o mănăstire să-şi închidă acuma porţile, ci trebuie să se adapteze aces­tui curent de misionarism. Însă cred că şi prin misiona­ris­mul acesta, dacă-l facem, avem plată de la Dumnezeu. M-aţi întrebat, şi acuma vă răspund cumva şi la întrebarea dinainte şi într-un fel şi la o altă întrebare, pe care urma să mi-o puneţi. Noi obişnuim să pri­vim omeneşte lucrurile. Ne uităm la o mănăstire: cum este, cum funcţionează, ce reguli are, cum sunt slujbele, şi des­chidem o carte şi ne uităm cum e la Sfinţii Părinţi. „A, nu! Mare diferenţă faţă de Sfinţii Părinţi!” – e adevărat, e foarte adevărat! Dar la Dumnezeu lucrurile cred că stau altfel. Spre exemplu, în închisorile comuniste, preoţii orto­docşi nu cred că puteau să-şi facă pravila de rugăciune, pe care erau datori să şi-o facă, de alt­minteri, aşa cum un călu­găr este dator să-şi facă pravila călugărească. Şi astăzi, călugării se plâng că nu pot să-şi îndeplinească îndatoririle lor călugăreşti, aşa cum erau odinioară, aşa cum sunt scrise în cărţile Sfinţilor Părinţi, în regulile călugăreşti, dar nici cei din închisoare nu puteau să-şi facă pravila lor de rugăciune, rânduiala pe care ar fi făcut-o în alte condiţii. Şi atunci, ei s-au raportat la condiţiile în care erau. Erau în acele condiţii, şi s-au raportat la acele condiţii, şi şi-au sfinţit viaţa în acele condiţii. Deci, cred că şi în condiţiile de astăzi, un călugăr care este bine intenţionat îşi va putea lucra mântuirea, chiar dacă pentru un observator exterior s-ar putea ca lucrurile să fie diferite faţă de cum le cunoş­tea el din cărţi. Dar chiar şi în condiţiile acestea, ale misio­na­rismului, ale turismului “duhovnicesc”, ale secularizării, ale amestecurilor religioase, chiar şi în condiţiile acestea, pentru orice om sincer, fie în mănăstire, fie în lume, mân­tuirea rămâne în continuare un dar accesibil nouă, tuturor.

Părinte Varsanufie, sunteţi  duhovnic şi vin mulţi oameni din lume la dumneavoastră. Credeţi că s-a schimbat credinţa în aceşti ani ai secula­rismului?

Nu cred că credinţa în sine s-a schimbat. Dar e ade­vărat că nu mai suntem ca şi cei de odinioară. Numai să vă gândiţi: în primele veacuri creştine, cât elan duhovni­cesc, câtă trăire duhovnicească era în creştini, care mer­geau şi-şi depuneau toate averile la picioarele apostolilor! Numai dacă ne gândim la aspectul acesta şi deja înţelegem că e o diferenţă radicală între creştinii de atunci şi creştinii de astăzi, care nu ştiu cum să mai facă ca să agonisească avu­ţii. Sunt dispuşi chiar să se certe cu fratele lor, cu mama lor, cu fiul lor, pentru o bucată de pământ! Sau gândiţi-vă la convertirea unor creştini. Citim la fiecare slujbă a Sfântului Maslu, la ultima Evanghelie, despre convertirea vameşului Levi, care apoi a devenit apos­tolul şi evanghelistul Matei. Era vameş. El, pentru nişte bani, era dispus să fie socotit un trădător de neam. Şi zice că a venit Mântuitorul Iisus Hristos, s-a uitat la el şi a spus: „Vino după Mine!”, şi ne spune Evanghelia că a lăsat totul şi s-a dus după Iisus. Extraordinar! Ce fel de oameni erau! S-a uitat Mântuitorul Iisus la el – întâlnirea aceasta autentică între Dumnezeu şi creatura Sa – şi a lăsat totul şi a urmat lui Iisus. Iar noi nu ştim cum să-i convingem pe creştinii noştri, nu să lase totul şi să urmeze lui Iisus, ci nu ştim şi nu putem să-i oprim de la păcate mari – de la paza de făcut copii, de la avorturi! Astăzi avorturile chirurgicale nu se mai prea fac printre creş­tini, pentru că ei folosesc acele pilule pe care le soco­tesc ei anticonceptive, dar care de fapt sunt avortive tim­purii! Aşa încât au sărit din lac în puţ. Adică, în loc să măr­tu­risească trei avorturi sau cinci avorturi sau opt avor­turi, nici măcar nu mai ştiu care este numărul avorturilor! Deci noi nu reuşim nu să-i deter­mi­năm pe creştinii noştri să-şi dea averile bisericii, nu reuşim să-i oprim de la păcatele cele mari, stri­gă­toare – pentru că nu ştiu ceva mai îngrozitor sau teribil decât a omorî propriul tău copil sau propriii tăi copii în pântece, în locul care ar trebui să fie locul vieţii, şi de aceea aş putea numi acel loc un loc sfânt. Iată acel loc omul îl transformă într-un mor­mânt! Noi ne bucurăm de Învierea Domnului şi socotim că această Înviere a Domnului trebuie să ne învieze şi pe noi duhovniceşte. Şi noi, de fapt, omorâm şi murim în fiecare clipă, aproape. Deci, nu cred că s-a schimbat credinţa în sine. Cred că dis­po­nibilitatea credinciosului s-a schimbat. Aşa cum Dum­ne­zeu nu se schimbă, dar noi încercăm acuma, chipurile ţinând pasul cu vremile, să schimbăm lucrurile: să uşurăm posturile, să micşorăm slujbele; deci, putem vorbi despre puţina disponi­bili­tate a creştinului, a credinciosului de a se jertfi, de a-şi dobândi mântuirea.

Traditie sau aggiornamento

Aţi vorbit despre această schimbare prin care noi încercăm să ne uşurăm posturile, slujbele. Lucrurile aces­tea se discută şi la nivel teologic. Credeţi, aşa cum se susţine de către unii, că acest lucru ar aduce oamenii la credinţă? Ar fi mai uşor să vii la bise­rică dacă n-ai sta trei ore în picioare? Sau dacă n-ar fi postul atât de aspru?

Există şi un adevăr în aceasta, pentru că trebuie să te raportezi la om aşa cum este, la starea lui căzută, pe care o are. Aceasta însă nu înseamnă că de-acuma trebuie să facem aggior­namento şi noi, biserica ortodoxă, şi să schimbăm slujbele, să le facem la măsura disponibilităţii cre­dincioşilor. Însă este şi un adevăr că uneori trebuie făcute pogorăminte. Dar una este pogorământul şi alta este com­promisul. Ca şi duhovnic, ai de-a face cu oameni păcă­toşi şi slăbiţi de lucrarea păcatului. Şi atunci, trebuie să te ra­portezi la ei aşa cum sunt. Nu poţi, de prima dată, să le dai hrana unui om sănătos. Trebuie să le dai hrana uşoară a unui om bolnav. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să micşorezi slujbele sau posturile, ci particula­ri­zat, cu fie­care în parte, pentru că de aceea, Ortodo­xia merge pe o relaţie personală. Un părinte duhovnic are un rol deosebit de important în viaţa unui credincios. Şi atunci personal, în relaţia părinte duhovnic – fiu duhov­nicesc, te raportezi la el, la măsura la care l-ai primit. El este bolnav, el are nevoie de-o hrană uşoară; te raportezi la el, la ce poate el să facă, crescându-l, urcându-l până la măsura omului sănătos. Dar slujbele, în ansamblu, nu tre­buie micşorate, nici posturile, ci trebuie să ţinem credin­ţa aşa cum este ea. Să nu înţelegeţi ca sunt pe o poziţie inflexibilă. Sunt anumite lucruri care se pot schimba, dar nu cele fundamentale. Gândiţi-vă că în primele veacuri era Liturghia Sfântului Iacob, care dura foarte mult timp, vreo patru ore. Şi a fost scurtată pentru că, în timp, trebuie să ne raportăm şi la posibilitatea credinciosului. Dar, ce este acuma Sfânta Liturghie este esenţial, deci nu ai ce să mai scoţi din ea. Ea are toate elementele esenţiale. În momentul în care ai scos acuma ceva, ai descompletat-o. Deci nu ai simplificat-o, ci ai descompletat-o. Pentru că ea este un în­treg. Tot aşa şi posturile. Astăzi, deja avem unele facili­tăţi, în sensul că au apărut alimentele acestea care imită mâncărurile de dulce, şi este o uşurare pentru omul co­mod, pentru omul care nu este dispus să se jertfească. Dar postul nu-l mai putem noi micşora. Deci şi postul… nu mai avem acuma ce să scoatem din el.

Postul – între sinceritate şi ipocrizie

Dar alimentele acestea care le imită pe cele de dulce, nu reprezintă o mică ipocri­zie aici, din partea noastră, a celor care suntem puţin mai slabi?

Este şi nu este, în sensul că pentru un om sincer, toate pot lucra în bine. Dacă omul este sincer, pentru un om neputincios este o mare binecuvântare! Este ziua onomastică a cuiva, şi văd, creştinii noştri care merg cu com­pro­misul până-ntr-acolo, încât chiar cu binecuvântarea u­nor preoţi mănâncă miercuri de dulce, pentru că nu şi-ar putea servi colegii cu mân­că­ruri de post, mai ales dacă colegii nu sunt credincioşi şi nu au dorinţa de a posti. Şi atunci, chiar cu binecuvântarea unor preoţi, cu binecuvântarea unor duhovnici, ei mănâncă de frupt în zi de miercuri sau de vineri. Nu este potrivit, nu pot să fiu de acord cu aşa ceva. Dar pot să fiu de acord ca, la astfel de ocazii, cred că este o adevărată binecuvântare să poţi să pui pe masă ceva mai de soi, adică să se poată bucura şi ceilalţi: să pui nişte ciuperci umplute, să pui ­nişte…

… brânză de soia…

… cu brânza de soia, eu, per­sonal, am mari reţineri, pentru că, în timp ce pateurile de soia… cred în ele, mai ales în firmele care pro­duc produse de soia regulat, în brânza de soia am anumite îndoieli. În ce sens? Ei au linia făcută, producând zil­nic. De exemplu, pateul de soia îl găseşti şi în zi de post, şi în zi de ne-post, îl găseşti permanent, pentru că au linie care asta face: pateu de post. Şi atunci, ar fi păcat ca ei să se compromită, când fac zilnic şi au clientelă! Ar fi păcat să se compromită şi să pună altceva. Dar o cio­co­lată zisă de post, care se face într-un loc foarte mic, nimeni nu cred că stă să-ţi cureţe ţie instalaţia de ciocolată de dulce, ca să-ţi facă ţie anume, lui Mădălin, sau lui Varsa­nufie, ciocolată de post. Deci aceasta e o păcă­leală mare. Eu nu spun că intenţionat  pun, dar…

… există o neglijenţă…

… dar nimeni nu stă să-ţi cureţe o instalaţie întrea­gă, ca să-ţi facă ţie câteva bucăţi de post. Cu brânza de post este cam acelaşi lucru. Brânza aceasta de soia nu este produsă în cantităţi mari, cum este pateul. Şi mai este o problemă: în timp ce pateul provine din însăşi firea plantei soia, brânza trebuie să semene cu laptele. Adică vreau să spun că e în firea ei. Dar n-o să se­mene niciodată cu laptele, să ştiţi! Deci, într-un lapte trebuie extrasă o altă proteină, şi anume cazeina sau lactoza. Şi eu nu sunt atât de convins, nu cred în since­ri­tatea celor care produc această brânză de soia, pentru că, în ziua de astăzi, nu am motive să cred. În sensul că toate sucurile sunt naturale, fără conservanţi, dar nu se strică! Ieri trecuseră trei zile de când am ţinut în căldură un suc „natural, fără conservanţi”, dar nu s-a stricat. Dacă te duci să cumperi din piaţă, strugurele e la un preţ, merele la un preţ, portocalele la alt preţ, iar ana­nasul la alt preţ. Sucurile naturale sunt însă, la acelaşi preţ, ori că-i de ananas, ori că-i de portocale, dar toate-s „naturale“! Şi atunci, ce credibilitate pot avea ­aceşti oameni în ochii mei? Cum aş putea eu să cred în ei? I-au prins pe cei de la o mare companie, care făceau iaurturi pentru copii, şi ei declarau că nu pun conservant, şi i-a prins cu conservant! Şi făceau pentru copii! Deci, dacă pentru copii tu îţi permiţi să pui otravă, spunând că n-ai pus, atunci ce credibilitate ai? Cum pot eu să am încre­dere că tu o să ţii cont de ceea ce ţi se pare că e la mine o chestiune de snobism sau un fix al meu, să nu mă­nânc miercuri brânză de dulce! Cum să cred eu că tu o să-mi respecţi mie treaba aceasta, dacă pentru un copil eşti dispus să pui conservant? Alt exemplu: este un cârnat de peşte, îi spune cabanos de somon afumat.

Am mâncat şi eu cârnat de peşte… cu slănină! După aceea am aflat!

Iată, deci, cabanos! Când te uiţi pe reţetă, scrie foarte clar: somon afumat! Ştiu sigur însă,  că maţul în care era, nu era de peşte! Era maţ în toată regula! Dar nu scria nici­un­de treaba aceasta. Deci, dacă tu nu scrii şi nu socoteşti că e necesar să scrii că maţul acela e de capră sau de porc sau de ce-o fi, e foarte probabil că nu socoteşti necesar să scrii nici faptul că ai pus slănină de porc. Pentru că nu ţi se pare necesar.

Dar, revenind la sensul întrebării: da, cred că pen­tru un om sincer toate pot fi folosite foarte bine. Deci, una este să ai o onomastică, sau să ai o înmormântare în zi de post, e bine că sunt şi aceste preparate, dacă le folosim în sensul acesta. Dar dacă le folosim pentru a ne păcăli pe noi înşine – în sensul că postul nu este doar de a mânca ce nu este de dulce, ci postul e o luptă cu pofta; deci, dacă tu, în loc să-ţi stăpâneşti pofta, tu ţi-o satisfaci pe la spate…

Chiar şi cu cartofi prăjiţi?

Da, chiar şi cu cartofi prăjiţi, e adevărat şi aceasta! Dacă tu îţi satisfaci pofta pe la spate, nu ai un folos mare de pe urma acelui post. De asta spun: pentru omul sincer, toate pot lucra bine, şi aceste mâncăruri care imită mâncă­ru­rile de dulce, dar tot la fel de bine, pentru cel care nu este sincer şi nu este bine intenţionat, nu numai acestea îi lucrează rău, chiar şi mâncărurile de post ca atare, cum aţi spus: cartofi prăjiţi sau alte lucruri prin care el îşi satisface de fapt o poftă. Deci, din acest motiv, nu sunt împotriva acestor derivate şi preparate din acestea actuale, dar cer creştinilor să aibă discernământ, să nu fie naivi. Eu am mari îndoieli că jertfa aceasta este bine primită înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, în prima săptămână a Postului Mare, sărbătorim sâmbăta sfântului Teodor Tiron, şi acesta i-a ajutat pe creştini să nu se lase înşelaţi de a cumpăra din piaţă mâncăruri care erau stropite în ascuns cu jertfe de sânge idolesc. Şi dacă Dumnezeu a binevoit ca atunci creştinii să nu fie păcăliţi, şi sfântul Teodor Tiron să le atragă atenţia, şi niciun creştin n-a mai cumpărat de pe piaţă mâncărurile acelea stropite, ci au mâncat colivă. Deci, dacă aşa s-a pus problema atunci, cred că şi în ziua de astăzi e bine ca un creştin să nu fie naiv şi să creadă că cineva pentru el anume face ciocolată de post! În ziua de astăzi e greu să găseşti vin curat, ceară curată – cum o să te aştepţi că cineva se dă peste cap ca să-ţi facă ţie ciocolată de post sau frişcă de post?! Cred că creştinii nu trebuie să fie naivi. Şi dacă aducem jertfă lui Hristos, trebuie să fie o jertfă curată şi plăcută lui Hristos!

Articol relatat de portalul lumeacredintei.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *