Atunci când Îl alegem pe Hristos, suntem purtaţi dincolo de timp şi de spaţiu

Până ce ajungem la suprema libertate faţă de patimi pe acest pământ, suferinţa şi mila pot slei trupul, dar numai trupul moare. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28).

Putem spune că şi astăzi umanitatea luată ca întreg nu a fost educată în creştinism şi continuă să se târască ducând o existenţă aproape animalică. Refuzând să accepte pe Hristos ca Omul Cel Veşnic şi, încă şi mai important, drept Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru – indiferent ce formă ia acest refuz şi indiferent sub ce pretext – pierdem lumina vieţii veşnice. „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.” (In. 17, 24). Acolo, în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămânzim şi să însetăm pentru a intra în această minunată Împărăţie. Atunci vom birui în noi înşine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul (cf. In. 8, 24). Atunci când Îl alegem pe Hristos, suntem purtaţi dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de aria până la care se extinde ceea ce denumim prin termenul „tragedie”.

Părintele Sofronie Saharov

Extras din ”Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice”, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 45