Aveţi mare grijă când cereţi binecuvântare. E mai păcat să furi o binecuvântare în cunoştinţă de cauză decât să furi de la supermarket



spovedanie

O cunoştinţă de-a mea, care lucrează în mass-media, fiind rugată să îmi trimită sugestii pentru îmbunătăţirea cărţii de faţă, mi-a scris:

„Te rog să scrii ceva şi despre următoarea întâmplare care m-a impresionat. Am auzit de o actriţă foarte credincioasă, care a mers într-o zi la teatrul la care lucra. Că era credincioasă ştiau şi colegii ei. Regizorul îi zice:

– Ţi-am găsit rolul vieţii tale. Îţi ofer rolul din piesa cutare.

Actriţa trebuia să joace rolul unei călugăriţe care îi apărea în vis unui călugăr şi îl ispitea. Oricum, avea de jucat anumite scene mai fierbinţi în «calitatea» ei de ispită. Ea s-a dus foarte dezamăgită la duhovnic şi i-a povestit întâmplarea. Duhovnicul i-a răspuns:

– Ei, ce să fac. Îţi dau binecuvântare. Asta ţi-e meseria.

Ea i-a răspuns:

– Nu vreau să-mi daţi binecuvântare. Vreau să vă rugaţi pentru mine să nu mă dea afară dacă refuz rolul.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost dată afară.”


Nu ştiu dacă ar mai fi de spus ceva… Femeia s-a purtat creştineşte, deşi putea să îşi găsească justificări pentru a primi rolul respectiv. Dar, riscându-şi postul, a primit răsplată de la Hristos…

Toţi vrem să ne răsplătească Hristos, dar nu ne place să riscăm nimic. Sau ne place să riscăm numai în planul lumesc, cum fac cei care aruncă banii pe jocurile de noroc, pe cursele de maşini sau de cai, sau, mai nou, în sălile de K1. Noi vrem cununa, dar, când în faţa noastră apare crucea, nu mai ştim cum să o ocolim… Vrem să fim virtuoşi fără să trăim virtuţile… Ne place să vedem că altul face fapte mari, că avem subiecte de discuţii cu prietenii, după care revenim la comoditatea noastră. Sau, dacă facem o faptă bună, ne lăudăm cu ea până răguşim…

(Eu însumi am fost o dată în situaţia de a-mi risca viaţa pentru a ajuta pe cineva. Întrucât întâmplarea a fost palpitantă, am povestit-o în stânga şi în dreapta, până când mi-am dat seama că, în loc să văd mila lui Dumnezeu care m-a ajutat să îmi biruiesc şi frica şi egoismul, mă vedeam pe mine în ipostaza de mare erou iubitor de fraţi… Iar acum mi se pare că lauda mea a covârşit puţinul bine pe care l-am făcut…)

Numai că, dacă ne mulţumim să îi lăsăm pe ceilalţi să se lupte pentru mântuire, noi înşine considerându-ne prea slabi pentru o asemenea luptă, înseamnă că ne considerăm prea slabi şi pentru cununa mântuirii, şi ne mulţumim cu rolul de spectatori ai marii arene duhovniceşti.

Poate îmi vei spune că viaţa ta nu este defel palpitantă… Da, pe mulţi i-am auzit spunând că vieţile lor sunt şterse, că nu au ocazia să îşi arate credinţa prin fapte de eroism duhovnicesc. Este adevărat că nu toţi suntem chemaţi să luptăm în linia întâi, că nu toţi avem aceleaşi daruri de la Dumnezeu. Unii îl atacă pe duşman de pe apă, alţii din aer, alţii vin cu tancurile, alţii pun explozibil… Fiecare face ce are de făcut.

Poate că nu îţi dai seama că şi lupta aceasta, aparent blazată, în care totul este monoton, are cununa ei. Dumnezeu te va răsplăti pentru modul în care ai reuşit să rezişti la această ispită.

„Nu – poate îmi spui -, viaţa mea nu e blazată, dar pur şi simplu nu am puterea de a risca, pur şi simplu îmi e teamă să fac voia lui Dumnezeu.”

Dar Dumnezeu, când îţi pune înainte o încercare, îţi dă şi puterea să o depăşeşti, nu uita asta.

De fapt fiecare moment de cumpănă din viaţă este o intersecţie cu multe direcţii. Putem să mergem spre mântuire, putem să mergem în sens opus şi putem să mergem pe drumuri lăturalnice, care ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de mântuire.

Poate îţi dai seama că, după ce ai făcut de o mie de ori alegeri greşite, şi după ce curajul ţi-a fugit din suflet, îţi va fi greu ca data viitoare să te porţi cum trebuie. Da, curajul a fugit, dar aşa cum a fugit, aşa se poate întoarce. Roagă-te la Dumnezeu, şi vei avea mai mult curaj decât ai avut vreodată.

„Dar dacă totuşi duhovnicul îmi dă binecuvântare pentru ceva, Dumnezeu mă poate pedepsi dacă fac lucrul respectiv?”

Orice lucru bun care este făcut cu binecuvântarea duhovnicului va atrage răsplata, iar nu osânda dumnezeiască. Dacă însă duhovnicul ne dă binecuvântare să facem ceva rău, vom avea – şi noi, şi el – parte de osândă. Numai că sunt aproape inexistente cazurile în care un duhovnic dă în cunoştinţă de cauză binecuvântare pentru ceva rău. De obicei, binecuvântările sunt „furate” pentru că duhovnicul nu cunoaşte exact o anumită problemă, şi atunci, lăsându-se influenţat de modul în care creştinul îi prezintă situaţia, dă o binecuvântare care nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. De exemplu, un tânăr vrea să se apuce de radiestezie – o formă de vrăjitorie care nu seamănă din punct de vedere exterior decât foarte puţin cu practicile clasice ale vrăjitorilor. Merge la duhovnic:

– Părinte, îmi daţi binecuvântare să merg la radiestezie?

Dacă părintele nu este bine informat asupra problemei, întreabă:

– Radiestezie? Ce e asta?

– Ce să fie, o formă de a-i ajuta pe oamenii bolnavi să se vindece mai repede.

– Nu e ceva necurat la mijloc?

– Nu, părinte, se fac rugăciuni, radiesteziştii merg la biserică, toate sunt bune.

– Ei, dacă e cu rugăciune, e bine. Îţi dau binecuvântare, de ce să nu îţi dau…

Pe unii faptul că au cerut binecuvântare pentru aşa ceva fără să fie conştienţi că e ceva dubios la mijloc îi poate ajuta să înţeleagă repede că acolo are loc o lucrare drăcească. Dar ceilalţi scapă foarte greu din mrejele radiesteziei…

„Şi ce are radiestezia cu ispitele trupeşti?”

Am făcut o paralelă şi am ajuns acum unde voiam să ajung. Sunt fete care cer binecuvântare de la duhovnicii lor să meargă la petreceri la care după primele blues-uri se stinge lumina şi atmosfera e mai încinsă decât în discoteci. Totul devine o fabrică de hormoni…

Numai că dacă îi spui: „Părinte, pot să merg la ziua colegei mele de clasă (sau de an, sau de serviciu, etc.) ?”, părintele spune: „Da, sigur că da, de ce nu…” Dar dacă îi spui: „Părinte, vreau să merg la o petrecere unde invitaţii se vor purta foarte dezmăţat. Să merg sau nu?”, îţi va spune că nu e bine să mergi. Ei, nu toate petrecerile sunt dezmăţate, dar din ce în ce mai puţine aniversări sunt decente. Mi-a povestit o cunoştinţă de-a mea cum la ziua ei doi invitaţi au început să îşi scoată drogurile şi să inhaleze. Când au văzut părinţii ei – care veniseră acasă pe neaşteptate – au făcut mare tărăboi…

Mi se pare normal. Ce putea însă fata să facă? Să îi gonească pe invitaţi? Nu să îi gonească, ci doar să le spună că nu e de acord ca aniversarea ei să devină prilej de dezmăţ… „Ei, da, dar drogaţii nu se drogau atunci în holul blocului?” Treaba lor, nu era vina fetei. Mai ales că, atunci când i-a invitat la ea, nu ştia cu cine are de-a face.

Altă situaţie, reală: „Părinte, îmi daţi binecuvântare să merg la mare cu familia?” „Da, mergi.” Dar fata uită să îi spună părintelui că la mare pleacă nu numai ea cu familia, ci pleacă şi prietenul cu gaşca lui. Prietenul care se chinuie de multă vreme să o convingă să se culce cu el… Şi fata ştie că la mare va sta cu părinţii ei foarte puţin.

„Atunci de ce mai cere binecuvântare? De ce nu pleacă şi fără binecuvântare, dacă are chef să se distreze cu iubitul ei?”

Nici eu nu ştiu de ce o face. Cred că numai ca să îşi adoarmă conştiinţa. Ştia că, dacă îi spunea părintelui că va sta mai mult cu iubitul decât cu părinţii, avea şanse să nu primească binecuvântarea. Aşa că nu a vrut să rişte. Nu vreau să dau vina pe fete, dar în mai multe situaţii fetele au încercat să se fofileze obţinând astfel de binecuvântări. Explicaţia e simplă: băieţii păcătuiesc cu mult mai multă naturaleţe, şi-au adormit de mult conştiinţa, şi ştiu că pentru ceea ce vor ei să facă e stupid să mai ceară binecuvântare…

Aşa că aveţi mare grijă când cereţi binecuvântare. E mai păcat să furi o binecuvântare în cunoştinţă de cauză decât să furi de la supermarket (piua, asta nu înseamnă că cei care au furat binecuvântări trebuie să alerge acum la supermarket…; şi nici măcar la piaţă…)

„Dar actriţa de la teatru nu a încercat să fure binecuvântare, a primit-o şi fără să o ceară…”

Aş vrea să iau apărarea duhovnicului ei (şi sper să nu greşesc): sunt atâţia mireni care încearcă să îi convingă pe duhovnicii lor că trebuie să facă compromisuri la locul de muncă (secretara să poarte fustă mini etc.), încât unii preoţi, sătui de discuţiile contradictorii cu credincioşii, îi lasă să facă tot ce îi taie capul. Şi vinovaţi nu sunt numai duhovnicii care cedează insistenţelor, ci şi credincioşii care au încercat să îşi depăşească atribuţiile, devenind învăţători ai duhovnicilor lor.

Ca să fiu obiectiv, observ că şi dacă duhovnicul actriţei îi dădea binecuvântare ca nu cumva să pună o povară prea grea pe umerii ei, adică şi dacă greşea datorită faptului că nu vroia ca actriţa să aibă necazuri la serviciu, aceasta nu prea schimba situaţia. Nu făcea nici piesa mai puţin fierbinte, nici pe actriţă mai nevinovată, şi nici pe spectatori mai virtuoşi.

Să dea Dumnezeu să nu fim în situaţia de a-i cere duhovnicului nostru lucruri nepotrivite. Să ne dea Dumnezeu puterea de a avea şi noi curajul actriţei respective…

Extras din ”Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi” – Ed. Egumeniţa, 2005



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *