Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările acestuia?



Stareţul Iosíf Vatopedinul

Este păcatul pe care l-a săvârşit omul întâi-zidit în grădina Edenului, unde îl aşezase Creatorul. Omul – care mai înainte nu avea simţirea păcatului, era simplu şi lipsit de răutate – trebuia să fie încercat, ca unul ce era fiinţă raţională şi liberă, ca să hotărască conştient dacă vrea să se afle în comuniune cu Dumnezeu sau nu. Şi, ca să învedereze acest lucru, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Însă omul a încălcat porunca şi nu s-a mai încredinţat voii lui Dumnezeu.

O triplă vină a pricinuit strămoşilor noştri această faptă. Mai întâi, neascultare faţă de Cel Care a dat porunca; în al doilea rând, a fost o faptă nedreaptă de obrăznicie şi de necuviinţă, de lipsă de mulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Creatorul binefăcător; în al treilea rând, s-a vădit drept p lucrare fărădelege, de vreme ce omul cunoşteau că încălcarea poruncii va aduce moartea. Motivul central al îndepărtării omului a fost dorinţa de independenţă, dorinţa de a fi egal cu Dumnezeu, pe care cu viclenie i-a sugerat-o diavolul. Oamenii au crezut că se vor face dumnezei cu de la sine putere şi, prin urmare, independenţi [de Dumnezeu]. S-au făcut însă asemenea satanei care i-a înşelat. Astfel, s-a adeverit cuvântul Creatorului „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2, 17).

Prin păcat, omul a căzut de foarte sus. Urmările au fost tragice. A pierdut darurile harului Sfântului Duh, care alcătuiau „chipul” şi prin care ar fi putut să îşi împlinească menirea, adică să ajungă la „asemănarea” cu Dumnezeu. În urma tăierii lui de la izvorul vieţii veşnice a pierdut posibilitatea nemuririi, a nestricăciunii şi a statornicirii în bine. „Chipul” s-a înnegrit, s-a întunecat şi s-a atrofiat. Nu a fost distrus în întregime, aşa cum învaţă protestanţii, nici nu a rămas neatins, aşa cum învaţă romano-catolicii. După cădere, omul păstrează în sine noţiunea binelui şi poate lucra virtutea.

Firea adamică s-a pervertit în întregime. A căzut sub stăpânia necesităţii stricăciunii şi a morţii. Patimile, dorinţele şi instinctele l-au copleşit pe om. Mintea, lipsită de izvorul Luminii adevărate, i s-a întunecat, a căzut în înşelare şi oamenii au ajuns să se închine „făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Sau, ca să o spunem prin cuvântul psalmistului: „omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 13).

Fiecare om, prin naşterea lui, este legat de firea primului om. Poartă, adică, firea stricată a lui Adam, cel care s-a predat morţii. Din pricina acestei unităţi a firii umane se transmite ereditar păcatul strămoşesc.

Pavel descrie propria noastră tragedie spunând că „prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (Romani 5, 19). Şi în altă parte scrie: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Descriind pervertirea firii de după cădere, spune: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7, 15-17). Această scurtă descriere, prin cuvintele lui Pavel, arată întreaga pervertire pe care ne-a pricinuit-o greşeala strămoşească şi pe care a tămăduit-o Domnul nostru prin venirea Lui aici pe pământ.

Stareţul Iosíf Vatopedinul – „Convorbiri în Athos”



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *