Ce mai este România…



pr.-Necula-1024x576

Când mi-e greu să înțeleg ce se întâmplă în țară mă grăbesc să-mi recapăt suflul gândind ce mai este România. Mâna întinsă a bunicii, cu cea dintâi felie de cozonac mirosind a cer de vanilie și nucă, e prima care-mi vine în minte.

Mâinile ei care au îndurat deportarea în Ungaria, care a frământat pâine din mei amestecat cu rumeguș, care a mângâiat dintâi fruntea mamei și visele ei. Le revăd strânse în rugăciune și împletind mrejele de lână care țineau frigul iernii departe de noi, nepoții ei.

Privirea destinsă a învățătoarei când încă mai conta să înveți să desenezi corect turmele de litere ce te duceau în Raiul citirii. Fruntea adumbrită de griji a medicului care nu-mi afla vindecare și aceeași frunte, luminată de bucurie, când mi-a aflat-o, râzând sănătos în zorii dintâi ai plecării acasă.

Primul preot care mi-a dăruit creioane să scriu și trecătorul grăbit ce a lovit cu piciorul în mingea mea cea nouă, aflând după aceea că era unul dintre cei mai mari fotbaliști din Brașov. Amestecul ciudat de copilărie cu adolescență și maturizare în valorile unui cartier muncitoresc, azi îmbătrânit și îngropat în griji, mi-este Românie.

Cu oamenii aceia încinși de zgura uzinei, copiii lor rupând la fugă în toate punctele cardinale ale lumii. Mă revăd cu generația mea doar la înmormântarea acelei Românii de cartier, plecându-ne vecinii pe rând, cuminți și bucuroși că au gustat libertatea.

Ne rușinăm de ruperea aceasta de casă, roșim la amintiri cu bucuria meciurilor de odinioară, gălăgioși și tăcuți deopotrivă. Linii de asfalt au astupat gazonul copilăriei și amintirile noastre.

Ce mai este România… Privesc spre tinerii și pruncii din jur. Mă întreb mereu ce fel de bunici vom fi noi, generația Libertății, a celor care în decembrie 1989 frămătam de visele înalte ale izbăvirii dintr-un lagăr ce nu-l intuisem decât în frigul din case, cozi la alimente ori la…cărți. În ce mod ne vor albi tâmplele?

Vor avea amintiri cu noi nepoții? Când mi-a îngăduit Dumnezeu să ajung printre românii plecați din hotarele geografice ale țării mi-am îngăduit mereu să le aduc aminte că acasă nu te întorci niciodată, că acasă este mereu înaintea oricărei căi pe care o urmezi. Că rezistă acolo pentru cei de aici.

Că sunt bornele unui hotar spiritual care lărgește inima României dincolo de limita unei fizici geopolitice. Că sunt România. Și că, oriunde ne aflăm, exercițiul nostru de viață are conotația unui refren de colind: N-am venit să cerem, am venit să dăm…

Ce mai este România… Fiecăruia dintre noi i se descoperă câte o Românie aparte, în ficare zi alta. Cu bune și rele, cu binecuvântări și înjurături, cu lecții de măreție și șocante lecții de mizerie umană. Pentru că România este viață. O viață care provoacă la viață.

În care poți constata, mie mi-este foarte clar, că poți trăi într-un mediu creștin cu spatele la Hristos. Că încerci să îmbraci, după spusa lui Oscar Martinez Lourido, pe David cu armura lui Saul sau, mai îndrăzneț, pe David cu hainele lui Goliat. Nu avem voie să ne sufocăm sub mecanismele unei Românii care nu ne aparține, în care negociem libertatea persoanei ca și cum ar fi proprietatea statului. În care ne lăsăm încatenați de sisteme în care finanțarea este mai importantă decât viața și procentele câte unui studiu obscur mai importante decât emoția iubirii aproapelui ori departelui. România nu este simplă marfă cotată la bursa de valori. Faceți un exercițiu simplu și căutați să vedeți ce mai este România din memoria voastră.

Ce mai este România? Fiecăruia dintre noi suma valorilor ei diferă. Nu ca într-un joc managerial, ci ca unul pe viață și pe moarte. România pe viață. România pe moarte.

Sursa: republica.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *