Cei ce râd gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte



Sfântul Nicodim Aghioritul

Cei ce râd gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul:“Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sfântul Nicodim Aghioritul, “HRISTOITIA (BUNUL MORAL AL CREŞTINILOR)”, Editura Egumeniţa



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *