De ce punem sfinte icoane în casă



candela icoana

Icoana nu poate lipsi din casa creştinului. Prezenţa icoanei arată că acea casă este încreştinată, ca familia care locuieşte acolo este creştină. Icoana din casă este o mărturisire a credinţei în Dumnezeu. Icoana, prezentă a celui înfaţişat în ea. Aşa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc în faţa persoana dragă pe care o reprezintă, tot aşa şi icoana ne poartă cu gândul la cel înfaţişat în cea.

Icoana este o prezenţă a celui înfaţişat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinţilor. Prezenta chipului unei persoane este într-o măsură prezenţs respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezentă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana respectivă în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea. Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai uşor în legatură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simţim prezenţa Maicii Domnului şi a sfinţilor pe care îi dorim împreună rugători cu noi şi pentru noi. Cine nu iubeşte icoanele nu iubeşte cu adevărat nici pe cei care sunt înfăţişati în icoane. În rătăcirea lor, sectantii spun că nu e bine să cinstim şi să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine să te închini la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că aşa spune legea lui Dumnezeu. Dar creştinii nu se închină la lemn sau hartie.

Cine-şi poate închipui că mamele şi buncile noastre îngenunchează, se roagă şi plâng în faţa unor bucăţi de lemn aceia se înşeala amarnic şi îşi dau în felul acesta măsură întunecimii minţii lor. Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri asupra acestui lucru: în faţa fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura sau ne emotionează nu este bucată de hârtie oricât de frumoasă ar fi aceasta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei îndrăgite. Aceasta nu înseamnă că sărutam hârtia, ci chipul celui drag şi prin această persoană care ne este dragă. Fotografia ne este dragă şi o păstrăm cu sfinţenie mai ales când cel din fotografie este departe de noi.

Dacă am pierde fotografia respectivă sau dacă cineva ne-ar rupe-o, de exemplu, ne-am supăra foarte tare şi ne-ar părea rău. Nu pentru că am pierdut o bucăţică de hârtie, ci pentru ca am pierdut un semn, o prezenţă a celui drag. Cu cât ne este mai dragă persoana respectiva cu atât preţuim mai mult şi fotografia şi o tinem la loc de cinste. Tot aşa şi icoanele. Cu cât ne sunt mai dragi Mântuitorul, Maica Domnului şi sfinţii, cu atât iubim şi cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeşte icoanele nu iubeşte cu adevărat nici pe cei care sunt înfăţişaţi în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi! Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu. Dar icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai întâi, pentru ca ea ne înfăţişează chipul lui Dumnezeu Însuşi, chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o fereastră spre lumea lui Dumnezeu, spre Împărăţia cerurilor. Chipul Maicii Domnului şi cel al sfinţilor din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleşit de lumina dumnezeiască a Împărăţiei lui Dumnezeu. Icoana este sfinţită prin chipul pe care îl reprezintă. Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare, după mintea, priceperea şi credinţa sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plăsmuit de imaginaţia noastră. Aşa încât riscul idolatriei este mult mai mare fără icoana, omul fiind tentat sa-şi „inchipuie” un Dumnezeu „convenabil”, după propriile dorinţe şi nevoi.

Locul icoanei în casă

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru că atenţia noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în faţa icoanei şi pentru că nu este bine să punem alături de icoana lucruri care nu au legătură cu aceasta. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu faţa la răsărit, şi la biserică şi acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugaciunile Bisericii „Răsăritul cel de sus”, „Soarele Dreptăţii”, etc… Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui şi al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului şi al lucrurilor care se fac la întuneric. Deci, trebuie să avem grijă să asezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu faţa la răsărit. A fost un timp când unii dintre creştini ţineau icoanele ascunse, după uşă, în vreun colţişor sau chiar în şifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere şi ăa le asezăm unde le este locul.

Casa Creştinului, p. 29-31



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *