Desfrânarea – dragoste sau instinct primar?

Materialismul societăţii de azi şi depărtarea de dreapta credinţă au născut multe şi grave probleme. Una din ele şi încă una foarte complicată, din mai multe motive, este desfrâul.

Prin fire, bărbatul are nevoie de un ajutor «pe potriva lui» (Fac. 2: 18), adică de femeie, şi aceasta e ceva normal, lucru pe care îl întâmpină nu numai bărbatul, ci şi femeia. Dar de aici intervin o sumedenie de asaltări ale păcatului pentru denaturarea firii şi rânduielii puse de Dumnezeu. Acestea sunt patimile, care înveninează şi sufocă viaţa sufletului omenesc. Ele închid percepţia minţii în sfera trupescului şi a răutăţii josnice, nelăsând-o să se bucure şi nici măcar să se gândească la o viaţă în duh, cu pace şi dreptate şi curăţie a inimii.

Desfrânarea este una din patimi care îmbată cumplit mintea şi toată fiinţa, suflet şi trup, cu vinul plăcerii ticăloase, iar urmările sunt cumplite, însă meşteşugit ascunse, ceea ce o face şi mai periculoasă.

În viaţa de zi cu zi, fiecare, după o vârstă, simte nevoia să-şi găsească un partener cu care să trăiască şi să aibă urmaşi. Este o rânduială de la Dumnezeu dată, chiar dacă unii biruiesc această nevoie prin dragostea lui Hristos şi aleg fecioria, călugăria. Bineînţeles că afinităţile se vor crea în funcţie de preocupările noastre. Cum păcatul începe să prindă putere în suflet, şi relaţiile cu ceilalţi vor fi păcătoase. Dragostea atinsă de păcat va fi una stricată, trupească, pătimaşă. Aceasta este desfrânarea.

Patima desfrânării este împletită cu multe patimi: ură, ceartă, nestatornicie, iuţime, aroganţă, gelozie, viclenie, iubire de arginţi şi de desfătări… Mai mult, cel desfrânat e în stare de mult rău pentru a-şi împlini patima în chip voit sau nu, chiar şi faţă de persoana iubită. Un păcat grav este cel al avorturilor şi al întreruperilor de orice fel a sarcinilor, care sunt crime de la care nu se poate abţine omul pentru dulceaţa cea stricată a curviei. Apoi desfrânatul e prefăcut, mincinos, aprins, e ca un ieşit din minţi din pricina patimii. Acestea arată limpede că desfrânarea nu este decât o pornire dobitocească spurcată, pe care am numit-o instinct primar, animalic. Dar, fiind cuvântători, desfrânarea ia chipul vicleniei, al linguşelii, al amabilităţii prefăcute şi toată viaţa omului aproape numai din asta se alcătuieşte, pentru că patima îndobitoceşte mai întâi mintea şi inima, apoi trupul.

Ceea ce vreau să arăt în continuare este că desfrânarea e o sălbăticire a minţii, iar nu dragoste. Mai întâi, însă, să vedem ce este dragostea şi apoi va fi evidentă opoziţia în care stă desfrânarea.

«Dragostea îndelung-rabdă, e bine-voitoare; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu e necuviincioasă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată»(1 Cor. 13:4-8). «Dragostea nu face rău aproapelui»(Rom. 13: 10), căci e fără de răutate. Dragostea e paşnică, blândă, plină de bunătate, fără ascunzişuri; ea este dezinteresată. Foarte rari sunt oamenii care au aceste calităţi ca să poată spune că au dragoste pentru că foarte puţini primesc asupra lor osteneala pocăinţei, singura care poate îmbuna sufletul. Pentru a dobândi cineva dragostea, trebuie să lase lumea, interesele sale, egoismul, părerea sa de sine. Singurul Care ne poate da puterea să ne lepădăm de răutatea din noi este Dumnezeu. Iar această putere o primim prin credinţa neşovăielnică, curată în El. Fără credinţă omul e individualist, nu poate face binele dezinteresat, cu inimă simplă pentru că n-ar avea rost să facă aceasta, dumnezeul, filosofia lui fiind tocmai traiul pe cont propriu, pentru sine. Iar de este cineva care face binele din principiu sau pentru vreo credinţă a sa, tot nu poate avea dragoste, pentru că numai Dumnezeu cel adevărat o poate insufla în suflet prin atingerea harului Său, nu doar prin credinţa simplă, ci prin cea care ne leagă viu de El. «Dumnezeu este iubire»(1 In. 4:8) şi fără El nu poate fi dragoste adevărată. Noi doar putem dori sincer să fim buni şi curaţi şi să ne smerim, să recunoaştem cu sinceritate că nu suntem nici pe departe aşa, cerând de la Dumnezeu înmuierea sufletului nostru. Altfel, în depărtarea de Dumnezeu, care a survenit prin păcatele noastre mari sau mici, nu putem fi paşnici, liniştiţi, ci reci şi goi de orice bine.

În legătură cu dragostea pentru femeie (bărbat), doar un om credincios o poate avea curată, unul care nu urmăreşte să înşele, să tragă foloase, ci are dragoste nesilită, firească. Un astfel de om iubeşte nu trupul, frumuseţea, calităţile celuilalt, ci pe acela, caracterul lui, felul lui de a fi, iubeşte compania celuilalt. Dragostea aceasta, ca de altfel oricare alta, se vădeşte mai ales în situaţii de necaz, de întrajutorare. În acest sens, Părintele Stăniloae spune: „Ortodoxia vrea să ne înălţăm la o trăire spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să nu uităm de duh, de spirit, în legătura trupească. Aceasta ar însemna o coborâre la animalitate. Omul nu poate coborî aici şi este o misiune pentru el să înalţe tot mai mult legătura prin trup la o legătură transfigurată spiritual. (…) Cred că legătura între un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi trupească, dar este trupească nu fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză: «şi vor fi amândoi un trup»(Fac. 2: 24), dar trup aici nu are sens numai de trup material, ci vor fi amândoi o unitate”. Doar creştinul poate face aceasta cu ajutorul harului, iar ceilalţi nu pot pentru că tocmai în aceasta stă nevoinţa creştină, în a înduhovnici viaţa noastră, chiar şi trupul, în a ne despătimi, a ne dezrobi de legătura pătimaşă de cele ale acestei lumi. Acest lucru nu se poate face decât prin puterea cea curăţitoare a lui Dumnezeu, altfel omul singur nu se poate împotrivi aţâţărilor trupeşti necurate.

De altfel, când intervine dragostea curată pentru cineva, e alungată desfrânarea, atunci nu se mai pune problema sexualităţii, ci a dragostei, care se concretizează în căsătorie. Dar şi aprinderea trupească faţă de orice femeie piere când intervine dragostea, mai ales cea pentru Dumnezeu. Spre exemplu, Părintele Paisie Aghioritul a fost închis de răzvrătiţii comunişti într-o noapte cu două femei aproape goale ca să-l spurce. Iată cum a scăpat el de ispită „«Maica Domnului, ajută-mă!», am strigat. Şi îndată am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Le vedeam fără patimă, cu nevinovăţie, ca şi cum nu ar fi fost goale. Aşa cum vedea, să spunem, Adam pe Eva în rai înainte de cădere. Cu nevinovăţie, în chip firesc, fără viclenie trupească”, adică nu avea gând rău, profitor asupra lor. În altă parte, tot el spune despre Sfinţii Ioachim şi Ana că „după rugăciunea fierbinte către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai”, pe când era în pustie. Desigur că dragostea adevărată, viaţa în Hristos exclude împreunarea trupească, duce la feciorie, la curăţie sau la vieţuire curată între soţi. Iar cei ce nu-L au pe Hristos măcar se luptă cu patima ca să-L poată dobândi.

În Hristos sufletul trăieşte o stare de curăţie, de dragoste duhovnicească pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru toate lucrurile, are o simţire curată, nevinovată. Fecioria, aşadar, este o latură a dragostei, este o sensibilitate curată, nevinovată. În zilele noastre, desfrânarea este de nestăvilit pentru că oamenii sunt răi şi fără de Dumnezeu, trupeşti, pătimaşi, nevolnici. De aceea se caută să se spună că desfrânarea este ceva normal pentru a se dezvinovăţi această patimă. Însă, adevărul este altul. Părintele Paisie spune: „A venit aici un medic străin, care merge la conferinţe mondiale, şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. Sămânţa este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături, dacă îşi rup vreun os, nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». (…) Memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău ca bătrânii. (…) Această dorinţă trupească este patimă! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cineva este om duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta”. Adică putinţa de împreunare este firească, este de la Dumnezeu pentru naştere de prunci, dar omul poate trăi şi fără a o împlini. Fără mâncare nu poate trăi, dar fără desfrânare poate. Însă omul trupesc, cu minte împâclită în gânduri trupeşti, lipsit de mângâierea lui Dumnezeu, nu-şi poate birui poftele. Omul trupesc, fără harul întăritor al Duhului Sfânt, este lipsit de îndulcire lăuntrică şi nu poate să nu-şi împlinească această nevoie decât cu dulceţi pământeşti, stricăcioase şi stricătoare. El nu are ce să pună în locul dulceţilor pătimaşe, care-l asaltează cu putere grozavă, ca să le biruiască.

Desfrânarea, însă, fiind o patimă, e foarte încurcată şi împâclită. Ea nu există la copii, care nu au răutate şi nici trupul suficient dezvoltat. Apare pe la vârsta pubertăţii şi mai cu putere la cei ce nu au parte de dragoste adevărată, curată. Curvia se cuibăreşte cu precădere în sufletele obraznice, răzvrătite, mânate de curiozitate rea, iar asupra celor cuminţi, aşezaţi, are putere mică. Condiţiile favorabile desfrânării sunt create de viaţa trupească: de îmbuibare, de lux, comoditate, lăcomie, iubire de stăpânire, viclenie, necredinţă… Răutatea, păcatele răvăşesc sufletul, care devine aprins, înfocat, nestăpânit. Un astfel de suflet nu-şi poate stăpâni aţâţările trupului, mai ales ale trupului dezmierdat, ci chiar se hrăneşte cu ele. Zăpăceala, ameţeala patimii „hrăneşte” mintea turbată de păcat. Desfrânaţii fie nu cunosc suferinţa, necazurile, durerea şi au un suflet împietrit, fie vor să uite de amarul lor.

Duhul de desfrânare este unul drăcesc, voluptos. El poate învălui mintea şi perverteşte gândirea. Acest duh stăpâneşte foarte mult societatea de azi în toate laturile ei: reclame, mâncăruri, haine, muzică, relaţii inter-umane… Dar cele mai grave sunt formele avansate ale desfrânării, dobitoceşti: aventuri amoroase, orgii, homosexualitate, gomorie, pedofilie. Acestea dovedesc cu prisosinţă caracterul demenţial şi bolnav al desfrânării, chiar dacă cei cuprinşi de patimă au ajuns la nesimţire (neobrăzare) totală.

Cel mai mult învederează caracterul întunecat al desfrânării stăpânirile drăceşti, demonizările. Cei atinşi de desfrânare intră sub influenţa diavolilor şi greu pot scăpa pentru că păcatul cu pâcla lui sălăşluieşte în propriul trup, nu în afară, şi e greu de suportat. Cei ce vor să se dezbare de curvie trebuie să facă faţă deznădejduirii pricinuită de gândurile necurate ce nu pleacă degrabă, ci trebuie răbdate până se topesc, cu multă smerenie, fără consimţire, cu nevoinţă duhovnicească. Dar fără ajutorul harului nimeni nu izbuteşte nimic.

Pentru că este foarte molipsitoare, ca orice patimă, cei sensibili la ea trebuie să fugă de orice prilej, de vederi ispititoare pentru a nu intra în foc. Dar trebuie să fugă nu de femei (bărbaţi), ci să-şi păzească propria privire şi minte, căci răul nu stă în ceilalţi, chiar dacă vine prin ei, ci în sine. Lucrul e dovedit de cei ce şi-au curăţit inima şi nu se primejduiesc de vederile provocatoare, ci rămân netulburaţi, pe când alţii se aprind şi fără pricină exterioară.

Din cele spuse cred că este mai mult decât evident că desfrânarea e o patimă urâtă lui Dumnezeu, cumplită pentru oameni, care n-are nimic comun cu dragostea, ci e silnică şi tiranică şi înşelătoare. Dragostea dintre tineri nu are nimic de-a face cu desfrânarea (numai să fie dragoste), însă curvia îi luptă foarte puternic şi, de nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, desfrânarea intervine pe nesimţite în ei şi le aduce blestemul ei cumplit, de care fie să ne păzească Dumnezeu pe noi toţi.

Ierod. Lavrentie

ROST – Revista de cultura crestina si politica

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.