Despre relaţiile dintre soţ şi soţie



sot_si_sotie_0

Toate societăţile recomandă principii morale în relaţiile dintre oameni. Unele reguli morale sunt incluse în codurile penale. Astfel, este ilegal să ucizi oameni, să furi, să calomniezi, etc. Totuşi, în multe cazuri nu este ilegal să-ţi arăţi nerecunoştinţa şi lipsa respectului faţă de părinţi, să spui minciuni, să doreşti soţia altuia. Unele ţări încearcă să includă asemenea subiecte în sistemele lor legale, reglementând, de exemplu, abuzul în familie – a femeii, a copiilor, a părinţilor, chiar şi a animalelor.

Totuşi, considerăm că toate aceste subiecte ar fi irelevante dacă oamenii s-ar ţine de porunca Mântuitorului: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată tăria noastră, şi să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Luca 10, 27; Marcu 12, 30-33; Matei 22, 37-40, etc.). Este o singură poruncă: iubeşte-L pe Dumnezeu, pe Creatorul a toate cele văzute şi nevăzute, Creatorul tău, Creatorul soţiei tale, Creatorul copilului tău, Creatorul omului de altă rasă, de altă etnie, de alte convingeri politice, religioase, etc. Creatorul TUTUROR lucrurilor văzute şi nevăzute. Cum să-L iubeşti? Arătând dragostea către Creator prin dragoste către creaţia Sa! Un părinte iubitor niciodată nu-şi va pedepsi peste măsură copilul, nu-l va abuza nici fizic, nici psihologic. Un soţ iubitor nici măcar nu se va gândi să-şi înşele soţia, să dorească altă femeie în locul soţiei sale – cu care Dumnezeu l-a unit în Taina Cununiei săvârşite în faţa Sfântului Altar. Un om iubitor niciodată nu s-ar gândi să-l mintă pe cineva. Un om care iubeşte cu adevărat niciodată nu ar cere să fie iubit ca răsplată, precum mama îşi iubeşte pruncul doar pentru că e pruncul ei, un dar de la Bunul Dumnezeu, şi nu pentru frumos şi drăgălaş. Şi femeile agnostice, atee îşi iubesc copiii – dragostea fiind o trăsătură a firii omeneşti. Cei care nu cred în Dumnezeu reduc dragostea la instincte – instinctul mamei, instinctul de reproducere, etc. Creştinii iubesc nu doar pe cei de un sânge cu ei, ci şi pe oamenii care nu le sunt rude – pentru că în mintea unui creştin, tot omul este aproapele său. Un creştin vede în fiecare fiinţă făptură a lui Dumnezeu, în fiecare om – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe când oamenii nereligioşi îşi iubesc rudele pentru că au legătură de sânge cu ele, iar pe cei „străini” îi respectă ca să fie şi ei respectaţi. În acest caz, cuvântul dragoste este schimbat în respect, deoarece trebuie să ai o inimă mare ca să iubeşti, iar respectul nu-ţi cere prea multe – un zâmbet rece, un cuvânt amabil, atitudine neutră sunt suficiente.

Pentru un credincios regulile morale capătă altă dimensiune, decât pentru un agnostic sau ateu. Dacă pentru cei din urmă moralul este doar un standard de bună cuviinţă, de normalitate, acceptat de către un grup de persoane ca model de comportament, pentru creştini conduita morală este o expresie a dragostei către Dumnezeu. În general, putem observa tendinţa de a înlocui noţiunea de moralitate cu cea de normalitate în societatea seculară contemporană (ceea ce ar putea constitui subiectul unei alte lucrări). Ambele aceste noţiuni au cunoscut o evoluţie uluitoare în măsură ce omul a încercat să se îndepărteze de Dumnezeu. Totuşi, pentru un creştin, regulile morale de acum 2000 ani sunt aceleaşi, întrucât ele fac parte din spiritualitatea, din esenţa credinţei creştine – în ele sunt cuprinse toată Legea şi Proorocii (Matei 22, 40). Prin dragostea către aproapele creştinul se apropie de Dumnezeu. Este una din modalităţile de a împlini porunca dată lui Adam şi Evei: cea de a stăpâni peste lumea animală, adică, de a se înălţa peste toate fiinţele, de a fi superior lor.

Sfântul Apostol Pavel învaţă că femeile trebuie să se supună bărbaţilor, dar şi bărbaţii, în acelaşi timp, să-şi iubească femeile precum îşi iubesc trupul lor propriu. Dragostea bărbatului faţă de soţia sa este asemănată cu dragostea lui Hristos pentru Biserică (Efeseni 5 22-33). Aici nu poate fi loc pentru discriminare – în care stăpâneşte orgoliul, iubirea de sine şi nepăsarea pentru ceilalţi. Supunându-se bărbatului, soţia nu-l ascultă pe soţ doar pentru că el este bărbat şi ea este femeie. Aceasta este expresia ascultării de Dumnezeu şi urmării poruncilor Sale date omului de la crearea lui. Dumnezeu l-a făcut pe bărbat la început, şi i-a dat putere fizică mai mare decât femeii. În viziunea creştină puterea întotdeauna a însemnat şi răspundere, pentru că Mântuitorul spune: „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48). Bineînţeles, că acesta nu este motivul pentru care femeia trebuie să se supună bărbatului. Mai întâi de toate, toţi oamenii trebuie să se supună lui Dumnezeu, apoi unii altora. Însuşi Hristos, vorbind mulţimilor şi ucenicilor, le zice: „Care este mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Cine se va înălţa pe sine, se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 10-11). Dând sfaturi duhovniceşti Efesenilor, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe toţi creştinii la dragoste frăţească, la petrecere în ocupaţii duhovniceşti, la căutarea adevărului, la preţuirea vremii, la jertfire unul pentru altul (Efeseni, cap. 15), apoi explică, cum trebuie să se poarte unul faţă de altul: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl. Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.” (Efeseni 15, 19-21). Deci, iată care este sensul supunerii femeii faţă de bărbat, precum şi supunerii şi grijii bărbatului faţă de femeie – cel al temerii de Dumnezeu. Supunerea reciprocă se bazează pe dragoste pentru aproapele şi pentru Dumnezeu. Femeia se supune bărbatului nu în sensul vasalităţii, ci în cel al respectului, al încrederii în puterea şi virtutea lui, iar bărbatul îi poartă de grijă femeii, ca şi propriului trup. Cine îşi urăşte trupul şi îi face rău?

Pe de altă parte, aceasta este lumea pe care a făcut-o Domnul, unde bărbatul are mai multă putere fizică, decât femeia, însă femeia, adesea, are mai multă putere spirituală decât bărbatul. Într-o căsnicie reuşită, soţii înţelepţi combină aceste capacităţi, le unesc, pentru ca doi să devină un trup, şi familia lor devine de nezdruncinat. Puterea este o responsabilitate imensă. Într-o familie veritabilă, ea nu se foloseşte împotriva cuiva, ci de dragul cuiva. Din timpuri străvechi, femeia s-a supus bărbatului, pentru că anume bărbatul mergea la câmp, la vânătoare, la negoţ, ca să aducă hrana pentru familie, la război, pentru a apăra familia şi neamul, în timp ce femeia, sufletul familiei, rămânea acasă şi avea grijă de vatră, de copii, de gospodărie, de căldura casnică. Societatea s-a schimbat mult de atunci, însă, oare femeile nu doresc să se simtă uneori fragile, să-şi lase problemele pe seama bărbaţilor? Pe de altă parte, oare nu bărbatul este de vină, că femeia preia rolurile bărbatului, împotriva firii sale? Oare dacă bărbatul şi-ar îndeplini rolul eficient, iubindu-şi femeia, ar fi ea nevoită să părăsească ocupaţia ei firească şi să se implice în lucruri care ar plasa-o la limita puterilor, în detrimentul familiei, naşterii de prunci?

Apostolul Pavel compară căsnicia cu uniunea între Hristos şi Biserică, şi precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeia se supune bărbatului. (Efeseni 5, 24). Nu poate fi discrepanţă între Hristos şi Biserică, precum nu trebuie să fie nici între soţ şi soţie. Aceasta este adevărata biserică de acasă, alcătuită din oameni iubitori, care sunt mereu pregătiţi să-şi jertfească până şi viaţa unul pentru altul.

În învăţătura creştină, familia este instituţia dragostei. Căsătoria este o uniune unde cei doi învaţă să iubească. Nu vorbim despre pasiune trupească, ci despre dragoste jertfelnică. Soţia îl iubeşte pe soţ nu pentru că el este bun, ci, poate, în pofida slăbiciunilor, uneori, răutăţii sale. Într-o familie unde femeia este credincioasă, iar soţul – nu, şi vice-versa, soţii sunt îndemnaţi să fie răbdători şi iubitori. Sfântul Apostol Pavel spune despre aşa cupluri: „…bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi” (1 Corinteni 7, 14). Dragostea pentru soţul necredincios (soţia necredincioasă) întotdeauna învinge necredinţa.

Mii de cărţi au fost scrise despre relaţiile într-o familie. Multe din ele oferă numeroase sfaturi, cum viaţa familiei poate deveni mai fericită, şi totuşi, „puţin trebuie” – dragostea. Soţul şi soţia oferă unul altuia exemple de viaţă, se sfinţesc unul pe altul prin dragoste altruistă. Creştinii o fac din smerenie, dăruindu-se unul altuia. Un soţ creştin trăieşte cu aşteptările soţie sale, iar soţia creştină – cu cele ale soţului său. Şi epicentrul dragostei lor este Hristos, care a oferit lumii propriul Său exemplu de dragoste – cea jertfelnică. Părintele Gleb Kaleda oferă un exemplu minunat al dragostei, în cartea sa „Biserica din Casă”: „Dragostea este disponibilitatea permanentă de a te da celuilalt, de a avea grijă de el, de a-l proteja, de a te bucura de bucuriile sale, ca de ale tale, şi de a te întrista de tristeţea sa, ca de a ta proprie. O persoană în familie este nevoită să împartă bucuria şi tristeţea cu soţul, nu doar datorită sentimentelor, ci şi din cauza unităţii vieţii lor. Într-o uniune matrimonială, nefericirea şi bucuria devin comune. Naşterea unui prunc, boala lui, chiar moartea – toate acestea îi unesc pe soţi, sporesc şi aprofundează sentimentul lor de dragoste”.[1]

Casa în care soţul şi soţia se lasă de sine şi Îl urmează împreună pe Hristos este cea mai puternică, pentru că această casă este întemeiată nu pe nisip, ci pe piatra credinţei şi a dragostei adevărate. Aici nu este loc pentru despotism. Nu există ofensă, nu este supărare sau nemulţumire, sau dispreţ, ci este înţelegerea motivaţiei celeilalte persoane, este trăirea cu aşteptările soţului. În sfârşit, este dragoste – dragoste adevărată, jertfelnică, dăruirea de sine, despre care ne învaţă Mântuitorul, dragostea despre care neîncetat ne vorbesc Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, dragostea care constituie miezul învăţăturii Bisericii.

[1] Прот Глеб Каледа, «Домашняя Церковь». Изд. Зачатьевский Монастырь, 1996, стр 6 – traducere din l. rusă de preot Constantin Cojocaru

Articol relatat de portalul ortodox.md



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *