Doamne, dă-mi şi mie că mi-e foame! Dă-mi şi mie o bucată!

Petru Vameşul, un foarte mare bogătaş vameş, avea 3000 de robi – numai să le dea zilnic să mănânce la 3000 de inşi, vă daţi seama ce avere avea – şi era vestit de zgârcit, cel mai zgârcit pe acolo. Şi cerşetorii cetăţii aceleia aveau obiceiul să se întâlnească la marginea cetăţii să împartă între ei ce au căpătat. Şi ei atunci, parcă erau un sobor clerical, ziceau:

– Asta este de la cutare!

Apoi ziceau în cor:

– Să-l pomenească Dumnezeu întru Împărăţia Sa!

Și zice unul:

– De la Petru Vameşul nu avem nimic!

– Să nu-l pomenească Dumnezeu întru Împărăţia Sa!

Cerşetorii, v-am mai spus, sunt personaje biblice, ei niciodată nu dispar. Dumnezeu vorbeşte de ei: „Daţi, daţi, daţi!”. Domnul îi aşază aşa, anume, printre bogaţi, ca să te mântuiască pe tine! De unde se vede că, atunci când întinde mâna ca să ceară, el nu cere, el îţi dă Împărăţia Cerurilor prin mâna aceea întinsă, şi tu nu observi. Şi atunci tu, ca răsplată, îi dai cel mai mic ban – ce ruşine! Aşa, deci, să îndrăznească să dea cineva şi ceva mai mari bani!

Şi atunci, unul dintre cerşetori, înfricoşat că ceilalţi ziceau de vameş: „Să nu-l pomenească Dumnezeu întru Împărăţia Sa”, şi-a luat curajul:

– Mă duc la Petru Vameşul să-i cer!

– Nu te duce, mă, că te omoară!

Şi s-a dus şi l-a întâlnit ţinând catârul de căpăstru, cu desagii de pâine caldă, pe care îi ducea pe câmp la robi. Şi a început să se roage:

– Doamne, dă-mi şi mie că mi-e foame! Dă-mi şi mie o bucată!

O, însă Petru nu putea să-l bată, că scăpa catârul, dar se înfuria la el. Şi în sfârşit, până la urmă a luat o pâine caldă şi a aruncat în el ca şi cu o piatră. Cerșetorul a luat pâinea în braţe; era pâine, tot atât de valoroasă ca orice pâine!, şi s-a dus.

– Uite, asta e de la Petru Vameşul!

– Să-l pomenească Dumnezeu întru împărăţia Sa!

Bine! Şi Petru Vameşul, după întâmplarea aceasta, a avut o adormire, sub ce formă ştie numai Bunul Dumnezeu, dar a fost luat la Judecată. Şi acolo dracii puneau pe cântar faptele lui şi cântarul cădea în jos cu faptele lui rele, că erau mai grele. Şi îngerul păzitor, cum spune în viaţa lui, a luat pâinea aceea, pe care Petru a aruncat-o după sărac, şi a pus-o pe cântar de cealaltă parte. Şi s-a ridicat blanța deodată. Pâinea aceea a fost mai grea decât toate faptele rele. Şi a văzut Petru Vameşul acolo unde era ce grozav şi mare lucru este milostenia!

Criteriul de judecată pe care îl suferim toţi va fi iubirea, deci mila este toată Scriptura. Şi atunci el, deşteptându-se înviat din toată treaba aceea, s-a pus pe mari milostenii. A dat o haină de piele la un cerşetor, că era frig, şi acela era fericit. Dar nu atât de fericit, pentru că de acum nu-i mai dădea nimeni, pentru că vedeau haina aceea scumpă. Aceea ţinea de cald, dar nu-i ţinea şi de foame. Şi s-a dus să o vândă, să scape de haina aceea. Dar nu i-o cumpăra nimeni, că ziceau că-i de furat. Şi atunci, un oarecare ins, în târg, îl întrebă:

– De unde ai tu haina?

– Mi-a dat-o Petru Vameşul!

– A! Cred că s-a pus pe mari milostenii.

Şi aşa i-a cumpărat-o acela. Dar Petru Vameşul l-a văzut pe sărac iarăși fără haină şi a zis:

– O, Doamne, nu mi-ai primit milostenia!

El nu ştia întâmplarea, cum a făcut acela că a vândut haina, şi iar a adormit. Iar când era în somn a văzut pe Mântuitorul în văzduh, îmbrăcat cu haina lui. Venea pe fereastră la el şi i-a spus: „Petre, la Mine este tot ce dai! Uite, la Mine este haina!”

Când a văzut Petru acum, a vândut toată averea şi toată a împărţit-o la robi. Ei, nu mai spun că, până la urmă, s-a vândut chiar pe sine. S-a dus cu un rob al lui şi a aranjat: „Să mă vinzi!” Deci s-a vândut chiar pe sine, aşa de mult voia să-i semene lui Dumnezeu.

Extras din ”Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a II-a, volumul III, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 130-132