Dumnezeu ne invită pe fiecare din noi la ospăţul Său

Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.

În rugăciune suntem sensibili la prezenţa lui Dumnezeu care, deşi nu atingem plinătatea experienţei după care năzuim, întăreşte credinţa noastră. Ne apropiem de sfârşitul îndelungatei noastre căutări în vederea descoperirii adâncului Fiinţei – o căutare care în trecut ne-a purtat dintr-o aventură duhovnicească în alta. Acum ne apropiem de ţinta arătată nouă de Hristos, nu descurajaţi, ci inspiraţi de măreţia sarcinii puse înaintea noastră. Creatorul nostru ştie mai bine decât noi potenţialităţile ultime ale naturii umane. Şi dacă Revelaţia declară că am fost aleşi în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii” (Ef. 1, 4) – fapt de care şi-au dat seama şi Ioan, şi Petru, şi Pavel şi ceilalţi apostoli şi părinţi – cum să ne mai speriem înaintea singurei chemări vrednice de a fi urmate, în afara căreia toate celelalte scopuri şi ţeluri ale noastre pălesc şi cad fără însemnătate? Dumnezeu ne invită pe fiecare din noi la ospăţul Său, dar alegerea – de a accepta sau de a refuza invitaţia – atârnă de noi. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22, 14). Desigur, nu suntem mai viteji decât ucenicii care se temeau atunci când mergeau împreună cu Hristos spre Ierusalim, unde urma ca El să fie „dat în mâna arhiereilor şi a cărturarilor” (Mt. 20, 18-19) şi să fie osândit la o moarte ruşinoasă.

Arhimandrit Sofronie

Extras din ”Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice”, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 96-97

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *