Fără afecțiune, copiii noștri se nasc bolnavi



copil-biserica-femeie-barbat

De ce copiii noştri sunt atât de agitaţi? De ce se manifestă agresiv de la cea mai fragedă vârstă? De ce nu ne ascultă şi îi aflăm mereu revoltaţi, parcă neştiind ce vor cu adevărat? Astfel de întrebări au ajuns să fie atât de frecvent puse de părinţii zilelor noastre, încât ne trimit mai degrabă la o cauză generală, identificabilă la nivel de societate, decât la o problemă individuală, specifică unei familii anume.

Deşi au parte de o pregătire foarte bună în şcoală, participând la numeroase activităţi extraşcolare şi la cursuri care le asigură o performanţă intelectuală peste media vârstei, copiii noştri ajung totuşi să fie nefericiţi, stresaţi, suferinzi. De ce?

Desigur, nu există un singur motiv care să răspundă de configuraţia acestui trist tablou. Se poate identifica însă unul încuviinţat atât de psihologi şi medici, cât şi de Părinţii Bisericii: copiii vremurilor noastre, în tot mai multe cazuri, cad victimă celei mai răspândite boli de astăzi – lipsa de afecţiune. Iar aceasta survine, din păcate, încă din primii ani de viaţă ai copilului sau chiar din primele luni de la zămislirea sa.

Într-adevăr, psihologia şi îndeosebi neuropsihologia modernă, folosind cele mai noi mijloace de investigaţie, au constatat faptul că stările emoţionale ale mamei din timpul sarcinii influenţează fundamental, pe rând, embrionul, fătul şi copilul. Afectivitatea constituie, aşadar, infrastructura şi temelia întregii noastre existenţe.

Încă din a 14-a săptămână de viaţă intrauterină, creierul uman este, sub raport proporţional, foarte mare şi complex din punct de vedere structural, preluând şi prelucrând influenţele externe. Organismul fătului este viu şi dezvoltă numeroase reacţii, inclusiv afective, determinând limpede o psihologie prenatală. Copilul răspunde nu numai la stările afective ale mamei, ci şi la comunicarea verbală a celei care îl poartă în pântece. El se comportă ca o adevărată persoană – şi este, în fapt, o persoană nouă încă din clipa zămislirii. Deşi e doar un boţ de carne, pruncul aşteaptă un cuvânt bun, un bun-venit, o primire călduroasă din partea părinţilor – singurul sprijin de viaţă în lumea pentru care se pregăteşte de-a lungul celor 9 luni.

Prin urmare, pruncul se dezvoltă în pântecele mamei nu numai fiziologic, ci şi psihologic şi afectiv. De fapt, cele două nivele de creştere – trupească şi sufletească – se întrepătrund acum mai vizibil ca niciodată în viaţa omului. De aceea, starea emoţională a mamei pe parcursul sarcinii e extrem de importantă pentru dezvoltarea pruncului încă din pântece.

Legat de influenţa emoţiilor materne, s-a descoperit că factorii psihologici îşi aduc un aport semnificativ la sterilitate, în avortul spontan, în naşterea prematură, în vărsături, în travaliul dificil şi defecte la naştere. Astfel că stresul cauzat de anumite evenimente importante trăite spre sfârşitul sarcinii poate determina moartea nou-născutului.

Când ne referim la starea emoţională a mamei, avem în vedere, în primul rând, relaţia de comuniune şi de dragoste pe care o are cu soţul său. Femeia are nevoie de acest sprijin, aşa cum şi copilul din pântecele ei se bucură de căldura sufletească răsfrântă din dragostea părinţilor săi. De pe acum, se poate vorbi de o treime de persoane, aflate într-o comunicare sufletească profundă: tatăl, mama şi pruncul.

Cele mai multe studii pe termen lung arată, pe de altă parte, că tensiunile personale grave şi permanente dintre părinţi, cum ar fi neînţelegerile cuplului, sunt strâns legate de o sănătate deficitară a copilului, de disfuncţii neurologice, de întârzieri în dezvoltare şi chiar de viitoare tulburări comportamentale.

Lovitura cea mai mare pe care o poate primi însă pruncul în pântecele mamei sale este receptarea sentimentului de respingere din partea acesteia şi a tatălui. O evaluare făcută pe o perioadă de 35 de ani a arătat că respingerea copilului înainte de naştere antrenează cele mai multe probleme psihosociale: toţi copiii nedoriţi s-au aflat într-o situaţie mai rea de viaţă decât copiii doriţi, născuţi în aceeaşi spitale, în acelaşi moment, din părinţi asemănători, care purtaseră bine sarcina din punct de vedere fizic.

Prin urmare, întreaga stare sufletească a mamei va afecta şi fătul. Respingerea conştientă sau inconştientă a copilului nenăscut, iritarea, nervozitatea, neliniştea ori tensiunea mamei induc stări asemănătoare la copil şi pot genera o nedesluşită angoasă care-l va însoţi pe întreg parcursul vieţii acestuia. De asemenea, starea de plinătate, de echilibru, de bucurie, de nădejde şi de credinţă a mamei va trece şi asupra copilului. Aşadar, mama trebuie să vegheze în mod conştient la făurirea acestei atmosfere de înţelegere şi curăţie.

Ce minune poate fi mai mare în viaţa unei femei decât aceea de a zămisli un copil în pântecele său, de a da viaţă! Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu omul în ultimele zeci de ani, căci multe dintre femeile de astăzi nu mai simt atât de arzător acest adevăr în adâncul sufletului şi al trupului lor… Oare concepţia darwinistă, care spune că omul nu e om decât după naşterea sa sau chiar după atingerea unei anumite maturităţi, a avut puterea de a schimba datele firii, ce definesc femeia ca mamă încă de la începutul veacurilor? Sau, în goana după fericirea configurată publicitar şi vândută cabonus, la pachet, împreună cu produsele culturii de consum, ne-am însuşit nişte concepţii care nu fac decât să ne satisfacă patimile noastre mărunte, aducându-ne, în schimb, o adevărată nefericire?!

În numărul anterior al revistei noastre povesteam cazul unei fete, Gabriela, care, deşi i s-a cerut să avorteze copilul pentru a păstra legătura cu bărbatul iubit, a refuzat să o facă. Darul pe care l-a primit în schimb a fost o relaţie de părtăşie de-a dreptul minunată cu fetiţa din pântecele ei – descoperirea unui univers personal pe care era împinsă să-l arunce la crematoriu, dar care, acum, o face fericită şi-i dă şansa unui nou început în viaţă. Propria ei fetiţă a învăţat-o să-l iubească pe Dumnezeu – lucrul cel mai important, căci prin El a descoperit Izvorul dragostei care-i umple viaţa.

Dacă dorim să avem copii sănătoşi, ascultători şi liniştiţi, copii care să ne facă cât mai puţine probleme în primii ani de viaţă, dar şi după aceea, trebuie să acordăm multă, foarte multă atenţie felului în care debutează viaţa copilului, chiar din primele clipe ale zămislirii sale. Mulţi cred că cea mai mare grijă trebuie să o avem atunci când copilul este mare – însă, din păcate, cu cât e mai târziu, cu atât sunt mai greu de corijat slăbiciunile pătrunse în firea copilului de-a lungul timpului. Înainte de orice medicament, înainte de orice teorie medicală şi psihologică, copilul are nevoie de ceva foarte simplu şi la îndemâna noastră: dragostea părinţilor săi. Acordându-i-o, părinţii îi vor asigura viitorul, atât cât ţine de ei.

În numerele viitoare vom continua mica noastră incursiune în rolul pe care dragostea (şi nu numai) îl are de-a lungul întregii vieţi a copilului şi a omului. Vom aloca un mic spaţiu şi răspunsurilor punctuale la problemele pe care părinţii le întâmpină în creşterea copiilor, astăzi, în viaţa de familie. Aşteptăm scrisorile dumneavoastră.

Psihopedagog Silvia Criveanu

Psiholog Adriana Hânceanu

Articol relatat de portalul familiaortodoxa.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *