„Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă”

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

Extras din „Sfântul Închisorilor”, Alba Iulia, 2007, pag. 290-291

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *