Liturghia este jertfa care împiedică lucrarea celui rău în lume



sil2

Preasfinţitul Siluan al Italiei ne învață

Uneori ne mirăm că lumea a înnebunit, dar, văzând că s-au înmulţit cei ce „în inima lor spun că nu este Dumnezeu” cf. Psalm 57:1, ce mai putem aştepta, oare, de la lume? Dar nu nebunia lumii ar trebui să ne frământe, ci faptul că noi, cei care ne numim creştini, facem din ce în ce mai puţine alegeri care să ne „osebească” cf. 2 Corinteni 6:17 de lumea aceasta.

Cum să fii în lume, osebindu-te totuşi de duhul ei, fără a înnebuni – fără numai pentru Hristos şi Evanghelia Sa?

La această întrebare vom încerca să răspundem împreună cu Preasfinţitul Siluan, episcopul român al Italiei, cel care atât de mult se luptă pentru ca Ortodoxia noastră să fie cu adevărat făclia ce luminează o Europă care şi-a pierdut cârma gândirii şi vieţuirii creştine.

– Preasfințite, trăim într-o lume din ce în ce în ce mai nebună. Parcă nimic nu mai este la locul lui – valorile, vârstele, ierarhiile… Cum să nu înnebunim și noi cu lumea? Cum să ne facem nebuni nu pentru lume, ci pentru Hristos cf. 1 Corinteni 4:10?

– Sfântul Antonie cel Mare zicea că, în zilele din urmă, oamenii o să înnebunească, și cei care nu vor înnebuni o să fie persecutați și socotiți de lume nebuni. Cam am ajuns la vremea în care lumea în care trăim să propună și să promoveze niște valori care nu sunt numai incompatibile cu învățătura creștină, ci care sunt incompatibile cu firescul, din toate punctele de vedere, și este normal ca noi să rămânem credincioși, în sensul de fideli. Că de multe ori credinciosul spune: „Eu sunt credincios!” – și ne numim „poporul român cel bine-credincios” –, dar uităm că a fi credincios înseamnăa fi fidel. Fidel cui? Fidel Domnului Hristos și învățăturii Lui.

Și atunci, în lumea în care trăim, în care, zice Domnul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” Ioan 16:33, se cuvine să îndrăznim să fim creștini – măcar, aș îndrăzni să spun, în aceeași măsură în care cel fără-de-lege îndrăznește să fie fără-de-lege. În capitolul 21 de la Apocalipsă se spune: „Cel ce se sfințește să se mai sfințească încă, și cel ce se spurcă să se spurce încă, cel ce face dreptate să mai facă încă, și cel care face fărădelege să mai facă încă. Că iată, Eu vin curând, și plata mea este cu Mine, și voi da fiecăruia după faptele lui”. Adică înseamnă că libertatea de a fi nu înseamnă doar libertate de a face, de a spune, de a crede orice voiesc, atunci când eu chiar cred și fac și gândesc orice îmi trece prin cap – ci înseamnă, în aceeași măsură, că pot să cred și să fac și să gândesc și să trăiesccreștinește, conform credinței mele.

E paradoxal să ne inspirăm în ceea ce suntem și facem de la cel ce face rele, dar măcar să înțelegem că nu trebuie să avem „scrupule” să fim creștini și să ne trăim credința. Și, mai ales, să o trăim înainte de-a o propovădui verbal. Pentru că există o tendință de mărturisire verbală care e un pic prematură, în sensul că Părintele Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan, zicea că totuși prima perioadă a harului din viața omului nu este definitorie, și ea nu poate fi luată ca etalon. Omul trebuie să trăiască și prima perioadă a harului, dar și „zăduful zilei” Matei 20:12, adică perioada „absenței harului” – și numai după ce harul revine, să zicem, într-un mod mai „stabil”, atunci omul poate să întemeieze ceea ce mărturisește pe propria lui exeperiență.

Și, în vremurile în care suntem, e foarte important lucrul acesta, pentru că de multe ori noi încercăm să contracarăm o enormitate sau o provocare a lumii acesteia cu argumente logico-intelectuale, inclusiv cu părerea noastră, cu experiența noastră mai mult sau mai puțin închegată și coaptă, și lumea aceasta o respinge, pentru că ceea ce nu este încă închegat și copt nu convinge; poate să învingă, dar să nu convingă. Învingem cu argumente, dar nu convingem. Și sfințenia, viața, continuitatea, perseverența în viața noastră creștinească și în credincioșia noastră față de Hristos sunt, până la urmă, cele mai convingătoare argumente – care nu par așa de eficiente și de puternice, dar sunt cele mai convingătoare.

Noi perseverăm pe calea noastră și ne rugăm lui Dumnezeu să-i lumineze pe ceilalți și să nu-i lase să se înșele sau să se „contamineze” de diferiții „viruși” – de idei care se propagă prin împrejurimi. Și, în felul ăsta, noi trăim după Hristos, în Hristos și în Biserică, și având mare grijă la a ne ajuta, a ne hrăni, a ne întreține „sistemul imunitar” sufletesc prin „vitaminele” indispensabile, care sunt cuvântul lui Dumnezeu(„că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” Luca 4:4), împărtășirea continuă cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos(care sunt „adevărată mâncare și adevărată băutură” Ioan 6:55, cum spune Domnul în Evanghelie) și chemarea Numelui Domnului („Ce voi răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema”Psalm 115:3-4). Și, pe temeiul acesta, facem fapta cea bună, ajutăm pe aproapele, încercăm să răbdăm prigoanele sau batjocurile sau neînțelegerile din partea celor din jur, și să mergem înainte și să ne trăim cu seninătate viața noastră creștinească.

Asta înseamnă să nu ne „contaminăm” de celelalte. Și nu ne „contaminăm” dacă „sistemul nostru imunitar” este suficient de puternic – așa cum nu ne contaminăm de TBC dacă sistemul nostru imunitar e suficient de bun și nu se dezvoltă bacilul Koch în noi, deși suntem purtători, majoritatea, ai bacilului Koch.

„Liturghia este jertfa care împiedică lucrarea celui rău în lume”

– De multe ori vrem să ducem o viață duhovnicească și renunțăm la multe din comoditățile pe care ni le oferă lumea: unii nu au televizor, alții nu au calculator, alții s-au mutat departe de orașe – și totuși vedem că nu putem ieși din stadiul de „căldicel”, că schimbarea noastră este numai de suprafață, exterioară. Cum să simțim că într-adevăr omul nostru cel vechi a murit, cu patimile lui, și suntem creștini prin care lucrează Dumnezeu?

– Spuneam și înainte că inițiativele exterioare, dacă nu au temelie în Hristos și în Biserică – și când zic în Hristos și în Biserică înțeleg a fi coerent sacramental, adică un creștin întemeiat pe Sfinte Taine, hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu, un creștin care cheamă Numele Domnului, care se roagă, care face fapta bună și care are călăuză duhovnicească (că cei care petrec fără călăuză sau fără sfătuire „vor cădea precum frunzele” cf. Sol. 11:14, cum spune Înțelepciunea lui Solomon) – deci dacă nu suntem în felul acesta, noi riscăm într-adevăr să luăm inițiative, să facem gesturi uneori destul de radicale, să renunțăm la anumite lucruri, dar să nu reușim cu adevărat să atingem țelul pe care ni l-am propus. Pentru că mentalitatea noastră, de multe ori, a fost educată într-un spirit aproape pelagian.

Ce înseamnă „spirit pelagian”, pentru cititori? Înseamnă o mentalitate prin care eu consider că ceea ce mi-a dat Dumnezeu prin Botez îmi este suficient ca eu, prin efortul meu, prin strădania mea, să pot să mă schimb, să pot să mă sfințesc, să pot să mă mântuiesc. Și dacă ar fi așa, atunci nu s-ar mai sluji Liturghia deloc! S-ar sluji Liturghia Botezului și s-ar mai sluji o dată la Paști – și gata.

Deci, de ce se slujește Liturghia nu numai în fiecare Duminică, ci, de multe ori, în fiecare zi? Pentru că ea ține lumea, și este jertfa de care vorbește Apostolul Pavel 2 Tes. 2:6-7, Daniil 9:27, care împiedică venirea și lucrarea celui rău în lume, și propagarea răului în lume. Dar împiedică răul și propagarea răului în măsura în care cei care participă sunt cu adevărat plinitori ai poruncii Domnului, Care le zicea ucenicilor, la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi spre lăsarea păcatelor. Faceți aceasta întru pomenirea Mea. Că ori de câte ori veți mânca din Pâinea aceasta și veți bea din Sângele acesta, moartea Mea veți vesti și învierea Mea veți mărturisi, până ce voi veni”, spune Sfântul Vasilie cel Mare în Liturghia sa, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel 1 Corinteni 11:24-26.

Deci e foarte important să înțelegem că noi avem un sprijin, avem Dumnezeiasca Liturghie, care ne împărtășește Duminică de Duminică și Liturghie de Liturghie, în mod sintetic, tot ceea ce Domnul vrea să ne dea. Și face să crească în noi – și trebuie să ne dăm timpul necesar să crească în noi – ceea ce s-a răsădit în noi prin Botez. „Vie Împărăția Ta” Matei 6:10, zicem la Tatăl nostru, „Împărăția Ta în noi” – pentru că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” cf. Luca 17:21. Așa zice Domnul Hristos la sfârșitul Evangheliei de la Luca; la începutul propovăduirii zicea: „s-a apropiat” Matei 4:17. Și e foarte important ca noi să înțelegem care este reperul și principiul vieții noastre, că noi uităm că prioritatea în viața noastră este „să căutăm Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga nouă” cf. Matei 6:33.

„Să aflu și eu calea, prin pocăință”

Aceasta este calea, indiferent de contextul istoric, social în care trăim, cu atât mai mult în harababura sau, iertați-mi expresia, hăbăuceala în care petrece lumea în care trăim, și dezorientarea în care petrece lumea în care trăim, sau chiar descompunerea în care petrece lumea în care trăim. Noi același scop îl avem, ca întotdeauna: căutăm Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Și de asta ni se potrivește foarte bine în vremea de acum troparul pe care îl cântăm la înmormântare: „Ceata sfinților a aflat Izvorul vieții și ușa Raiului, să aflu și eu calea, prin pocăință; eu sunt oaia cea pierdută, cheamă-mă, Mântuitorul meu, și mă mântuiește”. Păi chiar că-i dezorientarea mare, că „oaie pierdută” aproape fiecare se simte!

Dar ce zicem? „Să aflu și eu calea prin pocăință”. Taina pocăinței, și cuvântul „pocăință”, și tot ce e legat de pocăință au ajuns aproape ca o Cenușăreasă, inclusiv în mentalitatea creștinului, că pare ceva negativ și, în orice caz, neplăcut. De fapt, această taină a pocăinței poartă în ea secretul curățirii și al întăririi și al prefacerii omului: de la om vechi adamic căzut, la omul nou, care trăiește în Hristos și în Biserică, omul care s-a renăscut în Hristos, care s-a îmbrăcat în Hristos. Și pocăință nu se reduce la lamentarea pe propriile limite, păcate, căderi, nedesăvârșiri și insuficiențe, cum le mai spunea Părintele Arsenie Boca, ci presupune re-luarea zi de zi a direcției. Reorientarea pe direcție. Le reluăm, așa cum corăbierul, după ce se făcea ziuă, încerca să se reorienteze și să corecteze eventuala deviație de la direcția inițială datorită curenților. În direcția cui? A Împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Lui!

Și posibilitatea de-a ne școli, de-a ne educa întru aceasta este Dumnezeiasca Liturghie, de care ne agățăm, și de acolo învățăm să-L cinstim pe Domnul, învățăm să o cinstim pe Maica Domnului, tot pomenim la fiecare ectenie pe „preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea fecioara Maria, cu toți sfinții pomenind”– adică pomenind pe Preasfânta Născătoare și pe toți sfinții. Ce să facem? Să facem ce-au făcut ei: „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Și acolo învățăm lucrul acesta. Și zicem: „Ție încredințăm întreagă viața noastră și nădejdea, Stăpâne, de oameni Iubitorule”, înainte de „Tatăl nostru”. Ne încredințăm lui Dumnezeu, și de-acolo, ce-am auzit acolo și ce-am primit în Dumnezeiasca Liturghie aplicăm în viața de toate zilele – și încercăm să prelungim, de fapt, ceea ce trăim acolo în viața de toate zilele. De aceea se folosește expresia asta frumoasă, „Liturghia de după Liturghie”.

Și, în felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi, de fapt, dăm eficiență eforturilor noastre. Că de la asta pornisem: noi facem niște eforturi, dar nu ajungem la rezultate. Făcând lucrurile de care am vorbit, dăm o altă eficiență demersurilor noastre de înfrânare, de renunțare, de strădanie pe care o avem fiecare, sub îndrumarea Părintelui duhovnicesc – încă o dată subliniez importanța de a avea un călăuzitor! –, în așa fel încât să ajungem la „bun liman”.

Și „bun liman” nu înseamnă ceva ce ne închipuim noi, ceva ce corespunde după chipul și asemănarea noastră, ci presupune să ne asemănăm cu Cel pe care Îl numim „Domnul și Dumnezeul nostru” cf. Ioan 20:28, așa cum Îl numea Sfântul Apostol Toma când L-a văzut după Înviere, adică pe Domnul Hristos. Și să ajungem să iubim ca El, să iertăm ca El, să dorim mântuirea celorlalți ca și El, că Dumnezeul nostru „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” 1 Timotei 2:4. Și asta înseamnă „să avem mintea lui Hristos” 1 Corinteni 2:16, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel. Asta înseamnă: să dorim ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

Pentru aceasta să ne rugăm – în loc să cădem în ispita de a fi judecătorii și lipitorii de etichete și dătătorii de diagnostice și de calificative societății și lumii în care trăim. Nu-i vocația noastră asta.

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36

– După dimineața Sfintelor Paști sau după împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului într-o zi obișnuită, simți o anumită bucurie, ca o adiere a harului Duhului Sfânt. Cum să facem să nu pierdem acest har pe care îl trăim în acel moment? Cum să putem să ne păzim conștiința și să lucrăm în așa fel încât să păstrăm acea stare duhovnicească cât mai mult înlăuntrul nostru?

– Educația și mentalitatea noastră este, în general, să ne strofocăm, iertați-mi expresia, să ne strofocăm să facem noi ceva, dar trebuie să acceptăm evidența și să constatăm că entuziasmul nostru scade și se diluează până la a nu mai simți mare lucru, chiar în primele zile după Paști, deși este canon care zice că „în Săptămâna Luminată tot creștinul să se îndestuleze cu Sfintele Taine” – adică să se împărtășească de câte ori voiește, fără să facă canoane de pocăință, dacă zice Sfântul Ioan Gură de Aur că „nimeni să nu se tânguiască de păcate, că iertarea din mormânt a răsărit”. Asta presupune că în Săptămâna Luminată, așa cum nu îngenunchezi, nu ai de a te pocăi – dacă nu ai păcate, bineînțeles, pe conștiință. Adică nu trebuie să te pocăiești numai pentru că te duci să te împărtășești. Este vreme de pocăință, este vreme de bucurie, cum zice Ecleziastul, este vreme de râs, este vreme de plâns, este vreme de prăznuit, este vreme de pocăit.

Și problema noastră, care este? Că noi tot ne plângem, ortodocșii și teologii, în general, studioșii se plâng de secularizare. Secularizare vine de la seculum, care înseamnă în primul rând lumea aceasta, și după aceea înseamnă veacul acesta,secolul acesta. Adică mentalitatea lumii acesteia a invadat mentalitatea fiilor Împărăției Cerurilor, a căror Împărăție nu este din lumea aceasta, ca și Împăratul lor, Capul Trupului în care ei au fost altoiți prin Botez, adică Domnul Hristos: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36. Și mentalitatea de-a ne înțeleni și de-a ne înțepeni în lumea aceasta, care ne sclerozează la propriu și la figurat, și duhovnicește, și în gândire, și în trăire, face că noi, de la mentalitate de oameni care trăim în perspectiva Împărăției Cerurilor, și pe care ne-o reînnoim (că avem privilegiul acesta, să reînnoim această trăire săptămână de săptămână, Liturghie de Liturghie!), noi am ajuns să trăim într-o perspectivă în care o dată pe an, de trei ori pe an ne apropiem de Trupul și Sângele Domnului, și, în rest, cum trăim? Ca lumea– și așa a ajuns și o expresie: cutare lucru este calumea, cutare persoană estecalumea.

Păi asta-i ceva îngrijorător dacă-i așa! Și a devenit o măsură: e ceva calumea, adică pare frumos, asta înseamnă calumea. Și, de fapt, calumea înseamnă altfel decât ca Împărăția Cerurilor și ca după Dumnezeu. Și, din cauza acestei mentalități în carelumea a intrat în viața noastră, săptămâna nu mai are un rost și o finalitate și o desfășurare care să fie pe calapodul Săptămânii celei Mari – că Săptămâna Pătimirilor Domnului Iisus Hristos este calapodul, este măsura, este modelul săptămânilor. Că nu numai Învierea este „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, ci și Săptămâna Pătimirilor este săptămână a săptămânilor și prototipul tuturor săptămânilor, care se împlinește în Înviere.

Și atunci, ziua de luni are sensul ei, ziua de marți are sensul ei, ziua de miercuri și vineri, postirea, au sensul lor, că Domnul Iisus Hristos a fost vândut într-o zi de miercuri, a fost răstignit în ziua de vineri. Ziua de vineri are și sensul de „pregătire”,paraskevi, în care mă pregătesc să vină Domnul, și sâmbăta rămâne ca o zi de odihnire, că Domnul n-a abolit ziua de odihnă, ziua de sâmbătă în sensul de șabat(„odihnă”), ci a lăsat-o ca să ne odihnim, să ne liniștim, să ne așezăm – și nu să trebăluim până nu mai vedem limpede! –, ca Duminica să-I dau Domnului ce am mai bun, dorirea mea cea mai bună, pârga săptămânii respective. Că Duminica nu-i numai a șaptea zi, e și prima zi. Și atunci eu Îi dau pârga în prima zi a săptămânii și a opta zi a săptămânii care este Duminica, care e „a Domnului” (Dominica), și celelalte zile nu le trăiesc în perspectiva Lunii, a lui Marte, a lui Mercur, a lui Jupiter și a lui Venus, cum ar vrea să trăim lumea asta (că în românește le-au rămas aceste nume de la Lună, Marte, Mercur, Jupiter și Venus, și numai Sâmbăta e de la Șabat – și Duminica, a Domnului). Și încet-încet, ele capătă un caracter duhovnicesc.

„Omul are nevoie ca de aer să se adape la Izvorul nestricăciunii”

Fiecare zi trăită în perspectiva lui Dumnezeu, sub oblăduirea sfinților a căror zi se pomenește, cu lectură biblică din Apostolul și Evanghelia zilei respective, și poate chiar o mică lectură duhovnicească sau măcar sinaxarul de la sfinții respectivi și-un cuvânt de folos, fie el cât de scurt – trăită în perspectiva asta, ziua nu mai este o zi a lumii acesteia, este sub oblăduiea sfântului cutare, cum astăzi noi vorbim sub oblăduirea Sfinților Mărturisitori din Transilvania și a celor împreună cu dânșii, care se pomenesc.

Și atunci Duminica, „ziua Domnului”, ea devine ziua în care noi ne bucurăm de Domnul, Cel care a înviat, și începem să avem privilegiul pe care îl aveau Apostolii – că Apostolii așa au început să slujească Duminica. Iustin Martirul și Filosoful zice, în Apologia lui, printre altele, că „în ziua soarelui” (când vorbim de „soare”, înțelegem „Soarele dreptății”, cum Îl numim la Nașterea Domnului pe Domnul Hristos), adică în ziua Domnului, „ne strângem și facem așa cum au făcut Apostolii, înălțăm rugăciuni, frângem pâinea și ne împărtășim cu toții”. Aceasta ar fi perspectiva creștinului.

Și poate că încet-încet se întâmplă fenomenul invers la ce s-a întâmplat odată cu edictul lui Theodosie cel Mare (când tot omul a fost aproape obligat să devină creștin dacă voia să-și păstreze slujba, și mai ales cel din serviciul public): să ajungem să mergem la Liturghie și să trăim Liturghia cei care dorim să ne ducem să împlinim „porunca cea mântuitoare” – că în Liturghia de la Sfântul Ioan Gură de Aur se spune: „Pomenind, așadar, această poruncă mântuitoare…” – adică e o poruncă: „Luați, mâncați… beți dintru acesta toți… Faceți aceasta întru pomenirea mea” 1 Corinteni 11:24-25, cum se păstrează la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare.

Și în felul acesta, noi altfel trăim – și normal că te bucuri: eu văd la noi, la paraclis, la Roma, cum vin oamenii Duminica la slujbă și zic: „De-abia am așteptat să vină Duminica! Ne-o fost dor să venim Duminică la biserică!”. Săptămâna este atât de istovitoare și atât de apăsătoare, că omul are nevoie ca de aer, ca de apă să se adape la Izvorul nestricăciunii. Și de asta zicem: „Trupul lui Hristos primiți și din Izvorul cel fără de moarte gustați”.

Asta nu-i numai o metaforă, și nu privește numai pe clerul din altar – că atunci noi, clerul, putem să slujim la o oră aparte, nu trebuie neapărat să vină lumea, putem să ne facem noi „Liturghie privată”, cum se mai face uneori în biserica romano-catolică: preotul își face așa-numita „messă în tăcere”, și el își zice acolo rugăciunea lui, se împărtășește; și înainte, până la Conciliul Vatican II, fiecare preot era obligat să facă asta singur pe zi, în afară de messa pe care o slujea în biserică. Și ne facem noi treaba asta și nu ne mai interesează de restul! Dar rostul acestei întâlniri duminicale este ca tot poporul să se împărtășească. Zice Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: „Clerul se roagă și spune întâiul-slujitor câte rugăciuni poate, după care tot poporul spune: «Amin». Și cheamă Duhul Sfânt peste Darurile de pâine și vin, care se prefac în Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos. Și apoi cu toții se împărtășesc”.

Asta ar fi mentalitatea creștinească în care, încet-încet, poate că va ajunge obștea Bisericii să redevină acea adunare, ekklisía, care înseamnă adunarea celor au ca rost al venirii la biserică să împlinească „porunca cea mântuitoare”: „Faceți aceasta întru pomenirea mea: luați, mâncați, acesta este Trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” cf. 1 Corinteni 11:24-25. Asta-i perspectiva cea mai simplă, și atunci normal că omul, când iese de acolo, zice: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema” Psalm 115:3-4. Și iese afară chemând Numele Domnului. Și când zicem: „În pace să ieșim”, iese omul cu pace, și „contaminează” cu pacea lui pe cei din jurul lui.

„Ai lui Hristos”

Noi, din păcate, suntem „virusați” de mentalitatea lumii, și mentalitatea lumii acesteia ne-a înlumit. Suntem într-un proces de înlumire: asta înseamnă secularizarea. Mentalitatea lumii are totul calculat și face lucrurile din datorie – și atunci ne facem și noi „datoria”: venim și „bifăm” la biserică, și cumpărăm trei lumânări și dăm un pomelnic, și I-am dat Domnului „temă acasă”: pentru serviciu, pentru câștigarea procesului, pentru îmblânzirea dușmanilor, pentru pedepsirea dușmanilor și ce se mai scrie prin pomelnice, și așteptăm rezultatele, că deja noi am introdus „fisa” în „aparatul liturgic”. Și ne mirăm după aceea că nu mai sunt rezultate, și nu sunt rezultatele scontate. Cum spunea cineva de la țară: „Am plătit slujbă, și n-am cunoscut”. Așa că, dacă „plătești slujbă”, Îl jignești pe Dumnezeul cel viu, și ai „greșit adresa”: te-ai dus la o prăvălie.

Dacă voiai să te duci la Dumnezeul cel viu, te puneai în genunchi și te smereai în fața Lui și ziceai: „Doamne, iartă-mă”, ca vameșul, „că nu sunt vrednic… Milostiv fii mie, păcătosului!” cf. Luca 18:13. Sau te duceai ca sutașul, așa păgân cum era, că nu știa prorociile Vechiului Testament despre Domnul Hristos: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele, dar spune numai un cuvânt…” Matei 8:8. Și atunci Dumnezeu ne-ar ajuta și ne-ar binecuvânta. Deci cam asta ar fi perspectiva.

Din păcate, dacă noi, creștinii, care suntem ai lui Hristos (asta înseamnă „creștini”: ai lui Hristos), ne trăim propria viață într-o mentalitate care nu mai este a creștinilor, ci este a lumii, se văd consecințele, că nici măcar în Săptămâna Pătimirilor, o dată pe an, nu suntem în stare să ne adunăm. Că nu ne mai putem aduna dacă suntem împrăștiați tot anul. De asta nu ne mai bucurăm: pentru noi nu mai e o bucurie – e o corvoadă, o datorie să ne spovedim mai mult de o dată pe an! Și acea o dată pe an să vină ca la un fel de bifare: „Mă duc să «pontez» la biserică” – și așteptăm să mai avem și schimbarea vieții! Din păcate, asta nu se întâmplă. Omul crede că de vină este preotul sau rugăciunea sau Dumnezeu, dar în nici un caz faptul că el trăiește altfel decât în perspectiva creștinului.

Așa că, dacă vrem să fim ai lui Hristos înseamnă că Domnul Hristos trebuie să ne fie măsura și dreptarul după care ne orientăm şi la care ne raportăm. Iar Hristos ne propune o transfigurare din desfigurarea în care am ajuns, o trecere de la starea de moarte sufletească în care ne aflăm, la o viaţă nouă, viaţa în duh – nu numai viaţă cu pâine şi cu apă şi cu muncă şi cu odihnă, ci viaţa cea dinlăuntru. Și ne propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât să ne înfruptăm şi să ne împărtăşim din viaţa Lui.

 Material realizat de Gheorghe Fecioru

Fragment din articolul publicat în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *