Necazurile, încercările și viața în Hristos



Foto Monah în portul athonit Dafni Răzvan Mincu

Trăsătura caracteristică a vieții umane o constituie mâhnirile, bolile și diferitele încercări. Nu există om care să nu fi trecut prin cuptorul ispitelor și al diferitelor încercări.

Probleme psihologice, boli trupești, temeri, nesiguranțe, impasuri sociale, dezastre naturale, greutăți economice, nereușite personale, războaie sângeroase, prigoniri, constituie istoria neamului omenesc. „Din afară lupte, dinăuntru temeri” (2 Cor. 7, 5), ne spune Sfântul Apostol Pavel. De multe ori este foarte greu să explice cineva toată această situație înfricoșătoare.

Toate acestea, potrivit cu învățătura patristică, sunt consecințele inevitabile ale izgonirii omului din Rai și a pierderii comuniunii lui cu Dumnezeu-Creatorul, Care este izvorul vieții și al tuturor bunătăților. „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru”[1]. Așadar, în mod firesc, și întoarcerea la frumusețea cea dintâi, la starea din care am căzut, va trece prin cuptorul încercărilor și al necazurilor. Domnul ne încredințează că: „În lume necazuri veți avea”[2]. Și Sfântul Apostol Pavel spune: „Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăția lui Dumnezeu”[3]. Aceasta este prima pricină a necazurilor și încercărilor în viața noastră.

A doua pricină a pricinuirii ispitelor și necazurilor în viața noastră este diavolul, începătorul răutății. Sfântul Apostol Petru spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[4]. Diavolul cel ucigaș de oameni nu încetează să semene ispite și încercări în om, cu scopul de a-l duce la pierzare. Mai ales oamenii credincioși, care aleg să meargă pe calea cea strâmtă și cu scârbe, care duce la Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, vor încerca multe necazuri și vor înfrunta multe piedici. Sfântul Isaac Sirul, cu marea sa experiența în nevoințele ascetice și în lupta sa împotriva diavolului, ne spune: „Nu e cu putinţă ca atunci când umblăm în calea dreptăţii să nu ne întâmpine mâhnirea şi ca trupul să nu sufere de boli, de dureri, şi să rămână neclintit, dacă dorim să vieţuim în virtute”[5]. De multe ori se întâmplă ca necazurile și încercările din viața noastră să ne vină de la semenii noștri. Pizma și invidia determină purtarea oamenilor, care se dedau la clevetiri și la alte prigoniri, așa cum s-a întâmplat cu Prorocii Vechiului Testament și cu Sfinții Apostoli și cu Mucenicii Bisericii. „Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor și voi păzi poruncile Tale”[6], spune proorocul și împăratul David.

Cu toate acestea, rolul hotărâtor în necazurile și în încercările pe care le întâlnim în viață sunt: gândul bolnav și dorințele egoiste neîmplinite, care stăpânesc în mintea omului. După pierderea comuniunii cu Dumnezeu-Creatorul, mintea, care este ochiul sufletului, potrivit învățăturii patristice, s-a întunecat. Nu mai contemplă mărețiile lui Dumnezeu, ci identificată cu rațiunea care o conduce, este atrasă de lumea materială și cedează în diferite patimi sufletești și trupești. Și este firesc ca omul să se umple de mâhniri și să fie stăpânit de sindroame de fobie, adică să se îmbolnăvească. „Mintea s-a rănit, trupul s-a moleșit, duhul bolește”, Spune Sfântul Andrei Criteanul în Canonul cel Mare. Tocmai aici se află pricina celor mai multe necazuri și încercări în viața noastră. Iubirea de sine îngăduie minții să fie stăpânită de gânduri necurate, hulitoare și egoiste. Iar satisfacerea acestor gânduri ne duce la dependența de lucrurile stricăcioase ale acestei lumi și noi, ticăloșii, uităm că: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o căutăm”[7].

Vindecarea noastră constă în readucerea minții la starea ei cea firească, care înseamnă îndreptare către Dumnezeu. Sănătatea sufletului este vederea lui Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Modul de viață isihast al Bisericii noastre este modul evanghelic, apostolic și patristic de vindecare și mântuire a omului.

Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, singurul Mântuitor al lumii, prin Patima Sa de bunăvoie și prin Învierea Sa, a prefăcut necazurile și încercările oamenilor în cale și mod de mântuire. Durerea a devenit pricina îndepărtării din ochii sufletului nostru a ceții păcatului și a plăcerii vremelnice, care ne închide în temnița stricăciunii acestei lumi. Ea ne descoperă adevăratul sens al vieții, care este comuniunea în Hristos, prin care omul depășește moartea și i se dăruiește ceea ce dorește cu adevărat sufletul său, adică viața veșnică: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”[8].

„Iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”, propovăduim în perioada de după Paști. Necazurile, încercările, durerea și bolile când le înfruntăm după Hristos, devin pricini de înmulțire a rugăciunii, a pomenirii lui Dumnezeu, a iubirii de oameni, a compătimirii, a iertării. Inima omului se înmoaie, se slobozește de tirania patimilor, descoperă adevăratele bucurii ale vieții, care se află în cultivarea virtuților dumnezeiești, iar nu în robia patimilor diavolești. Sfântul Grigorie Palama spune: „Relele pătimiri îi ajută pe credincioși spre îndreptarea păcatelor, spre exersare, spre încercare, spre lepădarea ticăloșiei acestei vieți, spre îndemnul de a dori cu înflăcărare și a căuta cu stăruință acea veșnică înfiere, slobozenie, viața cu adevărat nouă și fericire”.

Călătoria spre Împărăția lui Dumnezeu, care dă sens vieții creștinului și-i oferă o neînstrăinată bucurie, este împreună-călătoria cu Dumnezeu-Omului Iisus Hristos spre Patima și Învierea Sa.

Când ne împresoară necazurile și încercările vieții, să ne aducem aminte de Marele Apostol Pavel, care spune: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru”[9].

[1] Rm. 8, 22-23.

[2] Ioan 16, 33.

[3] Fapte 14, 22.

[4] I Petru 5, 8.

[5] Cuvântul IV: Despre pofta lumii.

[6] Ps. 118, 134.

[7] Evrei 13, 14.

[8] Ioan 17, 3.

[9] II Cor. 4, 8-10.

Foto: Monah în portul athonit Dafni, Răzvan Mincu .

Sursa: marturieathonita.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Robert spune:

    Bună ziua.
    Atât timp cât nu primim necazurile cu bucurie, mereu vom plânge. Niciodată o suferință (fizică, sufletească, mentală) nu vine din exterior, e propria creație . Cel mai bun exemplu de urmat este Iisus Hristos, oricine venea la El cu gânduri negre, le răspundea cu iubire iar diavolul îl făcea repede să se rușineze. Câtă vreme la rău răspundem cu aceeași monedă, suferința se va amplifica.
    Mulțumesc și o zi plină de iubire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *