Noi n-avem voie să judecăm pe niciun frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă



parintele-selafiil-de-la-noul-neamt

Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.

Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

“De ce am lăsat lumea?”

Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în “Vieţile Sfinţilor”. “Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.

În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru “propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un “călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de “călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.

Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.

Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.

“Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”

Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: “Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”

În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la “Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. “Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.

Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: “Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: “Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.

Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că “noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, “să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: “Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”

Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească “Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.

Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos “stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.

Ecaterina Luțișina

Publicat în săptămânalul ”Lumina”, 13 noiembrie 2011



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *