Parohia care nu este misionară, în frunte cu preotul ei, are toate şansele să devină o epavă



ips-andrei-andreicut

După Înviere, înainte de a se înălţa la cer, Domnul Hristos i-a trimis pe ucenici să propovăduiască, făcându-i misionari: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19-20). Acest mandat Apostolii l-au împlinit cu străşnicie, transmițându-l atât păstorilor Bisericii, cât şi credincioşilor.

Ceea ce făceau ei, şi ce fac misionarii din trecut şi de astăzi, se cheamă misiune. Termenul vine de la latinesculmittere care înseamnă a trimite. Misiunea este vocaţia apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, chemându-le la reconciliere, în numele lui Hristos, prin pocăinţă şi botez[1]. Misiunea este un act de trimitere: precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi (Ioan 20, 21); de mărturie a Învierii lui Hristos: voi sunteţi martorii acestora (Luca 24, 48); şi de evocare a evenimentelor care constituie istoria mântuirii: Şi venind şi adunând Biserica, au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei şi că a deschis păgânilor uşa credinţei (Fapte 14, 27). Misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numai în sensul că Biserica este instrumentul misiunii, ci şi că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii[2].

În istoria Bisericii, misiunea bine făcută s-a finalizat prin înfiinţarea de noi comunităţi în care domnea dragostea lui Hristos. Chemarea misionară a Bisericii ţine de natura ei apostolică. Misiunea este un act de fidelitate a Bisericii faţă de Domnul Hristos.

Biserica este deschisă pentru toate neamurile şi culturile, aşa cum arată prezenţa mulţimii de neamuri la Cincizecime[3]. Imaginea Bisericii la Cincizecime este reversul turnului Babel, de aceea proiectul ei apostolic este «zidirea» Trupului lui Hristos[4]. Datoria de a propovădui Evanghelia se datorează faptului că învăţătura lui Hristos trebuie pusă în practică, şi, pusă în practică, ea schimbă lumea. Şi schimbă, de fapt, persoane concrete care devin mădulare active ale Trupului lui Hristos, a Bisericii.

Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază importanţa pe care o are cuvântul lui Hristos pentru noi: Cuvântul s-a dat spre bucuria fiecărei firi raţionale, asemenea unor mâncăruri felurite, sufletul simte plăcerea cuvintelor, primindu-le în chip felurit. Cuvântul cunoştinţei îl are ca pe un pedagog, care-i modelează purtările, pe al citirii, ca pe unul care-l adapă ca pe o apă a odihnei; pe al faptei, ca pe un loc de verdeaţă care-l îngraşă; pe al harului, ca pe un pahar care-l îmbată şi-l veseleşte; iar bucuria negrăită a harului, ca pe un untdelemn care veseleşte faţa şi o face strălucitoare[5].

Creştinul născut din nou în Hristos are purtări care grăiesc chiar fără cuvinte. Oare nu spune Mântuitorul în Predica de pe Munte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5,16). Iar Avva Isidor Pelusiotul face o remarcă de o înţelepciune absolută: Viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Căci viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia[6].

Ştim bine că în prima perioadă creştină viaţa credincioşilor era contaminantă pentru lumea din jur. Dragostea lor, modul lor de a trăi, era un argument covârşitor pentru ca alţii să vină la Hristos. Ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trup văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută… Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc şi pe vrăjmaşii lor[7].

De-a lungul veacurilor, până astăzi, creştinii de vocaţie sunt misionari pentru ceilalţi, atât cu cuvântul, cât, mai ales, cu fapta. Viaţa duhovnicească nu e doar o problemă particulară, cum ar vrea să o considere lumea post-modernă, ci e un lucru esenţial pentru toţi. Creştinii trebuie să fie misionari. Sfântul Pavel ne spune: Cine nu poartă grijă de ai săi şi, mai ales, de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios (1 Timotei 5,8).

Şi dacă lucrul acesta s-a întâmplat peste tot în lume, în mod special s-a întâmplat în România. Destinul neamului s-a împletit cu cel al Bisericii Ortodoxe. Misionarismul l-a făcut preotul dar, în acelaşi timp, şi credincioşii. Întâi de toate Biserica s-a preocupat de cele spirituale, dar a fost imens rolul ei şi în cele culturale şi naţionale. Noi credem că rugăciunile Bisericii ne-au ajutat să trecem prin toate încercările care au fost şi mai sunt. Cine nu crede în puterea rugăciunii de a pogorî cerul pe pământ şi de a-l ridica pe om, prin strădania îndumnezeirii, la modelul suprem, care este Mântuitorul Iisus Hristos, acela se găseşte la antipolul ortodoxiei. Şi nimeni nu trebuie să creadă mai cu putere în lucrarea îndumnezeitoare a rugăciunii decât preotul ortodox.

Pentru adevăratul preot ortodox suprema preocupare a vieţii, prin care poate lucra el la mântuirea lumii, este misiunea însoţită de rugăciune. Misiunea secondată de rugăciune constituie viaţa preotului ortodox. Dar nu numai a preotului, ci şi a credinciosului ortodox. A parohiei întregi, a consiliului şi comitetului parohial, a activităţilor catehetice şi filantropice şi a tuturor acţiunilor ce trebuiesc orientate în duh misionar şi în spiritul rugăciunii către apropierea oamenilor de Hristos.

Întrebuinţarea eficientă a timpului scurt pe care-l trăim presupune rugăciune şi acţiune, ora et labora. Aşa s-a întâmplat în vremurile normale în ortodoxie. Aşa s-a petrecut şi la noi, cu excepția perioadei comuniste, când am făcut ce s-a putut, dar când tot ortodoxia a ţinut dreaptă coloana vertebrală a neamului.

Din nefericire, din acea perioadă au rămas nişte sechele pe care cu greutate le putem surmonta. Dacă atunci convenea sistemului să se facă cât mai puţin pe tărâm spiritual, după căderea sistemului, unii dintre preoţii şi credincioşii noştri au rămas într-un imobilism păgubos. O seamă de parohii au consilii parohiale mai mult fictive şi nelucrative. Este trist să constaţi, pentru aceste excepţii negative, că preotul este un simplu funcţionar care prestează servicii religioase, iar parohia este inertă.

Sunt tendinţe în societatea post-modernă de a considera preocupările duhovniceşti ca potrivite pentru spaţiul privat şi nu pentru cel public. Noi nu suntem de acord cu acest lucru. Nu suntem de acord că doar în vremurile trecute ortodoxia avea un rol public şi astăzi nu. Ortodoxia este o realitate veşnică: Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8) iar Biserica Lui nici porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

Nu putem degrada Biserica, ar fi o blasfemie, la măsura unei simple instituții istorice, care s-a născut în istorie și ar muri odată cu timpul. Ea are o dimensiune eshatologică… Comunitatea de creștini într-un loc dat, adică Biserica pământească, este nedespărțită de Biserica cerească sau comunitatea sfinților, fiind astfel un semn profetic al Împărăției[8].

Parohia care nu-i activă şi misionară are toate şansele să ajungă o epavă. În zadar ne lăudăm cu credinţa înaintaşilor şi voievozilor, dacă nu trăim asemenea lor. Era o meteahnă pe care o aveau iudeii şi pe care Sfântul Pavel o înfierează aspru. Şi ei se lăudau cu înaintaşii. De aceea vom interpreta duhovniceşte câteva versete din Epistola către Romani, înlocuind cuvântul iudeu cu cel de creştin. Şi apoi vom trage concluziile necesare.

Întâi textul neparafrazat: Dacă tu te numeşti iudeu şi te reazemi pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din lege, şi eşti încredinţat că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povăţuitor celor fără minte, învăţător celor nevârstnici, având în lege dreptarul conştiinţei şi al adevărului, deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, cel ce propovăduieşti: să nu furi, şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, şi tu săvârşeşti adulter? Tu, cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea: Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri. (Romani 2, 17-24)

Şi acum parafrazarea: Dacă tu te numeşti creştin şi te reazimi pe tradiţie şi te lauzi cu Dumnezeu, şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din tradiţia sfântă…. Tu, care înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti să fii corect, eşti incorect?… Căci numele lui Hristos din pricina voastră este hulit printre necredincioşi. Acesta este o atitudine totalmente antimisionară.

ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

 şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR 1981, p. 9.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Filocalia 7, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 123.

[6] Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 107.

[7] Epistola către Diognet, PSB 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 341.

[8] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 62.

 Articol relatat de portalul radiorenasterea.ro


loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *