Psihoterapeutica bolilor mintale de origine spirituală



640x480

Bolile spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane, mai precis a modului ei de existenţă, în raportul personal al omului cu Dumnezeu.

Pentru terapeutica bolilor mintale de origine spirituală trebuie spus încă de la început că, pentru a fi tratate trebuie mai întâi să fie vădite. Ori pentru a vădi aceste boli este nevoie de o relaţie interpersonală, sinceră, bazată pe iubire, deschidere şi încrederea între cel ce tămăduieşte şi cel ce doreşte să fie tămăduit. Ori această relaţie interumană nu se realizează decât în ceea ce teologia denumeşte duhovnicie.

Dacă psihiatria foloseşte psihanaliza în tratarea unor astfel de boli, terapeutica creştină se foloseşte de duhovnicie.

Relaţia duhovnic-ucenic, mijloc de depistare şi terapie a bolii spirituale

Depistarea unei boli spirituale necesită discernământ duhovnicesc din partea duhovnicului. Pentru aceasta citim în Pateric: „zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi făcându-se doctori aleşi, vindecau pe alţii. Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele mai de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la domnul zicând: vindecă-te mai întâi pe tine! (Luca 6, 23)” (Antonie, 3)

În toate religiile lumii, în orice activitate umană chiar, există această legătură între iniţiat şi cel ce doreşte să se iniţieze. „Propriu-zis este vorba de relaţia de la începutul umanităţii: educaţia (nu dresajul, care se referă la animal), aceasta aşa s-a efectuat: transmiterea, comunicarea, de la părinţi la fii, fireşti sau duhovniceşti, ca şi de la maestru la ucenic”.[47] De aici rezultă un fapt capital: persoana umană se realizează numai în relaţie cu alte persoane.

Totuşi trebuie făcute precizările de rigoare: dacă relaţia maestru-ucenic o întâlnim pretutindeni datorită originii ei, fiind bazată pe relaţia imprimată în făptură: tată-fiu, relaţia duhovnicească este nouă, intervenind o disjuncţie între învăţător şi învăţătură, învăţătura rămânând tezaurul absolut, iar învăţătorul un vas purtător al ei.

De aici s-ar putea concluziona că doar Biserica este infailibilă, nicidecum vreo persoană umană. Mergând mai departe cu raţionamentul vedem că datorită acestui fapt, relaţia duhovnic-ucenic nu este o relaţie univocă, duhovnicul învăţând de multe ori de la ucenic. Patericul deţine destule exemple în acest sens iar noi redăm unul: „tot acesta a spus că era un bătrân având un ucenic bun şi din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând, şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru că de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” (Râmleanul, 2).

O altă precizare de rigoare este aceea că relaţia dintre duhovnic şi ucenic este o relaţie fundamentată pe dragoste, dragoste înţeleasă ca actul prin care duhovnicul se goleşte de sine şi intră în starea ucenicului; îşi pune sufletul pentru acesta. Duhovnicul autentic şi deplin trebuie să fie un martor viu, un receptor şi al învăţăturii şi al experienţei duhovniceşti, fiindcă harul implică viaţă şi învăţătură. Nu există o autoritate de tip juridic, duhovnicul nu se substituie Mântuitorului şi harului ci este numai purtătorul acestora. Există doar o autoritate de slujire instituită de Biserică.

Simplu spus, ucenicul ascultă de duhovnic ca de Hristos, iar duhovnicul răspunde de ucenic ca de Hristos. Ori responsabilitatea este enormă. Iată cum reflectă Patericul acest fapt: „zis-a iarăşi: când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile şi cugetele tale unui părinte duhovnicesc şi să-l întrebi să-ţi spună cele pentru folosul sufletului tău, după obiceiul călugăresc, atunci ţi se cade să te rogi lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Dumnezeu meu, cele ce vrei Tu să le ştii că sunt spre folosul sufletului meu, acelea dă-le în gura celui părinte, ca să mi le zică şi eu să primesc ca din gura Ta cuvintele lui şi să mă folosesc de dânsele! Întăreşte-te bine în cuvintele acestea, de vreme ce osteneala, tăcerea, sărăcia şi pătimirea nasc omului smerenia, iar smerenia iartă toate păcatele.” (II, 28)

Duhovnicii nu se limitează la aspectul formal, liturgic, ritual al spovedaniei. Ei devin încetul cu încetul sfătuitori şi în afara Tainei Spovedaniei, devin îndrumători, iar convorbirea cu un astfel de duhovnic devine întotdeauna un act sacramental.

E uşor să recunoşti un duhovnic autentic dar e greu să găseşti unul. „Când nu ai duhovnic, să-l cauţi plângând.”. Un duhovnic autentic nu este doar un oficiu de ascultare şi dezlegare, ci este în primul rând un model, iar pe lângă aceasta este vădit prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de ucenici. Iar ca şi criteriu de deosebire al duhului acestuia este acela că un duhovnic adevărat se apără de mândrie şi slavă deşartă ca de foc. Un alt criteriu mult mai subtil îl extragem din paginile Patericului: „zis-a un bătrân: dacă va petrece cineva într-un loc şi nu se va asemăna locului, însuşi locul îl goneşte pe acesta, căci nu face fapta locului.” (XXV, 22).

„Legate de dragoste sunt compătimirea, iertarea, capacitatea de a conduce sufletele încetul cu încetul, fără opintiri, fără artificii, spre un lent şi sigur progres spiritual. Şi mai ales să garanteze autenticitatea învăţăturilor şi îndrumărilor sale prin exemplul vieţii proprii.”[48]

Ca urmare a faptului că este un model, judecata lui nu apare ca a unui legislator, canonul lui nu apare pedeapsă. Povaţa lui se întemeiază pe modele mai mult decât pe reguli, între ucenic şi penitent existând un raport de filiaţie, de naştere din nou.

Această relaţie este descrisă magistral în următoarea apoftegmă: „trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!” (Antonie, 29)

Duhovnicii autentici sunt înrădăcinaţi în Tradiţie nu prin regulă ci prin model, fiecare bătrân urmând modelul bătrânului căruia i-a fost ucenic, a cărui ucenic urmând-l pe el … etc. Dar trebuie spus că unicul model, sau modelul ideal este Hristos, iar sfântul fiind o ipostază a Acestuia în timp, în istorie.

Aici se cuvine să vorbim şi de latura dinamică a duhovniciei: „instituţia duhovnicului este o instituţie dinamică în interiorul Tradiţiei. Ea asigură Tradiţia, dar o şi contemporaneizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează. Ucenicul e nou – şi duhovnicul e nou. (…) Duhovnicul este tocmai cel ce se contemporaneizează cu libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei.”[49]

Iată care sunt calităţile, în viziunea Sfântului Ioan Scărarul pe care trebuie să le posede un duhovnic: să fie păstor, cârmaci, doctor şi învăţător. „Păstor este, în înţeles adevărat, cel ce poate căuta şi îndrepta prin nerăutate, prin sârguinţă şi rugăciunea sa, oile pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înţelegătoare de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adâncul însuşi al mării. Doftor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doftorie pentru ele. Învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi (…) şi povăţuieşte pe celălalt prin lucrarea sa văzută”[50] iar în Pateric portretul duhovnicului ni-l face amma Theodora: „a zis iarăşi această maică: învăţătorul este dator să fie străin de iubirea de stăpânie, de iubirea de argint, de slavă deşartă, departe de mândrie, nebatjocorindu-se de linguşire, nerobindu-se de daruri, de pântece nebiruindu-se, nestăpânindu-se de mânie, ci îndelung răbdător, blând cu toată puterea, smerit cugetător mai ales, îngăduitor şi suferitor, purtător de grijă şi iubitor de suflete.” (Theodora, 6)

Ori aşa cum am spus toate acestea se realizează prin harul divin. Totdeauna credinciosul a căutat manifestările harului. Iar duhovnicia este o harismă, care nu decurge automat din funcţia respectivă. „Titlul de profet este legat de obicei de numele marilor duhovnici, pentru că ei au darul <<rugăciunii aprinse, al cunoaşterii inimii şi al discernământului sufletelor şi gândurilor>>. Pe lângă darurile duhovniceşti, ca nişte doctori pricepuţi, ei insistă asupra unei binefăcătoare îndrumări a facultăţilor omeneşti. Unii din aceşti părinţi fac psihologie experimentală, ba chiar şi psihanaliză. Psihiatrii moderni găsesc o materie ştiinţifică de o bogăţie uimitoare în operele lui Origen, Evagrie, Diadoh, Macarie, Ioan Scărarul… Aceştia cunosc foarte bine existenţa unui subconştient şi primejdia refulării. <<multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei noastre. Ispita le deşteaptă>> (Evagrie: Centuriile, VI, 52). Ei deosebesc în mod clar diferitele zone psihice şi nu confundă niciodată cauzele psihice, fizice, morale sau demonice.”[51]

În momentul când căutătorul de mântuire a găsit un astfel de model, se predă pe sine cu totul în mâinile acestuia. Patericul cuprinde o sumedenie de apoftegme în care ascultarea ucenicilor întrece orice raţiune, încrederea în duhovnic este fără limite, tăierea voii ucenicului este totală. Şi tocmai de aceea, Dumnezeu povăţuieşte atât pe duhovnic cât şi pe ucenic, şi în căderea unuia, îl ridică pe acesta prin celălalt şi invers. Dumnezeu este prezent personal în lucrarea celor doi, căci însăşi lucrarea celor doi este în prezenţa lui Dumnezeu. Iată cum reflectă Patericul aceasta: „un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: de vom umbla pe cale şi va rătăci cel ce ne povăţuieşte, este trebuinţă să-i zicem ceva? I-a răspuns bătrânul: nu. Deci a zis fratele: dar să-l lăsăm să ne rătăcească? I-a zis bătrânul: dar ce vrei, să iei toiagul şi să-l baţi? Eu ştiu fraţi care umblau şi cel ce îi povăţuia a rătăcit noaptea; şi erau 12 şi toţi ştiau că se rătăcesc. Şi s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertaţi-mă, am rătăcit! Şi au zis toţi: şi noi ştiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fraţii să nu grăiască şi l-a slăvit pe Dumnezeu. iar lungimea căii din care s-au rătăcit, era de 12 mile.” (Sisoe, 30).

Dacă până acum am încercat să definim, oarecum, statutul duhovnicului, să vedem acum şi modul terapeutic de acţiune al acestuia. Acest mod de acţiune cuprinde: mărturisirea păcatelor penitentului, dezlegarea păcatului şi răspunsul de îndreptare, concretizat în canon, al duhovnicului precum  şi contribuţia de voinţă a celui ce se mărturiseşte, concretizată în ascultare. Pe scurt spus, în ceea ce Biserica denumeşte Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Cu toate că numai cei ce au hirotonie au şi puterea dată de Biserică de a dezlega şi lega păcatele, în Biserică sunt cunoscute nenumărate cazuri de îndrumători spirituali care nu aveau hirotonie. Modul de acţiune terapeutic este acelaşi cu singura deosebire că aceştia nu au putere de a lega sau dezlega păcate.

„Experienţa milenară a Bisericii dovedeşte valoarea mântuitoare a mărturisirii. Greşeala se înrădăcinează în suflet şi otrăveşte lumea lăuntrică. Ea cere o operaţie chirurgicală care taie rădăcinile răului şi scoate greşeala afară, ceea ce necesită un martor care ascultă, ca să scape de singurătate şi să-l pună pe cel ce se mărturiseşte în comuniune cu Trupul. Descoperirea pozitivă a psihanalizei constă în aceea că îl convinge pe pacient să stea de vorbă, să accepte dialogul sincer, să-l ajute chiar în incapacitatea sa de a dialoga, să-l ajute să-şi depăşească acea spaimă care-l împiedică să se ducă la altul, deci să opereze înainte de toate singurătatea morbidă ca să restabilească legătura cu altcineva, comuniunea. (…) Cine se mărturiseşte îşi uşurează sufletul de greşeli; dar cum le facem să nu mai existe. (…) Chiar dacă am eliminat din suflet greşeala, prin faptul că am spus-o preotului, deci am obiectivat-o, ea mai poate să ne mai supere chir din afară. Numai iertarea prin Sfânta Taină o distruge fără putinţă de întoarcere şi aduce vindecarea totală. Psihiatrii creştini, care cred cu tărie, cunosc această lucrare specifică a Tainei care ne eliberează total, şi-i trimit deseori pe bolnavii lor să-şi desăvârşească tratamentul în <<clinica>> bisericească a harului.”[52]

Cât priveşte concretizarea celor spuse mai sus în Pateric, este inutil a insista. Patericul este plin de „bătrâni”, în înţelesul de duhovnici, şi de ucenici. Este plin de actele sacramentale ale Mărturisirii, prin faptul că ucenicii mergeau să spună gândurile lor bătrânilor. Patericul e plin de interogaţii ontologice, le-am numi noi, precum: ce voi face? spune-ne nouă un cuvânt? cum să ne mântuim? Este arhicunoscut faptul că cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătorească şi că mântuirea stă în mult sfat.

Urmează apoi sentinţa care totdeauna este una personală, legată de cel ce întreabă, este doftoria de care acesta are nevoie. Ascultarea şi urmarea ei precum şi credinţa în ajutorul dumnezeiesc, prin rugăciunea bătrânului sunt premisa reuşitei totale. Toate acestea au ca scop punerea pe cale, punerea în normalitate.

Iată cum rezumă Patericul cele spuse: „a zis avva Iosif Tebeul: trei sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu mulţumire le primeşte; iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc, iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile sale. Acesta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala.” (Iosif Tebeul, 1)

În ordinea divină a lumii există o ierarhie, există iniţiaţi şi ucenici, există un progres continuu spre Dumnezeu, spre îndumnezeire. Ori duhovnicia şi mărturisirea nu fac altceva decât să ne introducă în această ordine, să ne pună sub acoperământul dinamic al tradiţie, să ne păstreze în normalitate, aşa cum ne arată şi avva Antonie: „zis-a iarăşi: ştiu călugări, care după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit; pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor şi amăgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: întreabă pe tatăl tău şi îşi va vesti ţie (II Lege, 32, 7).” (Antonie, 39)

Vom încerca în continuare să definim şi să dăm câteva sentinţe terapeutice asupra principalelor boli spirituale, generate de păcatele capitale, în viziunea Părinţilor din Pateric, fără a uita să facem precizarea că, aceste sentinţe au un pronunţat caracter subiectiv raportându-se la persoanele în cauză, dar totodată având şi un caracter general valabil, ţinând cont de structura fiinţei umane precum şi de definirea răului.

Sentinţe în terapeutica mândriei

„Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire de draci, izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei”[53]

Părinţii Pustiei ştiau că mândria este „începătoarea şi născătoarea tuturor patimilor”[54], că aceasta a doborât pe îngeri şi pe oameni, că cel mândru îşi este însuşi „drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine”

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Rugăciunea: „a fost un om care se numea avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se la Dumnezeu şi zicând: să nu mă slăveşti pe pământ! Şi atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite în faţa lui, de slava care o avea.” (Pamvo, 1);
  2. Fuga de laudă, de slavă: „odată avva Antonie a primit scrisori de la împăratul Constantin ca să meargă la Constantinopol şi socotea ce să facă. Deci a zis către avva Pavel, ucenicul lui: oare, trebuie să merg? Şi i-a zis lui ucenicul: de vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva Antonie.” (Antonie, 33); „a venit odată fericitul Teofil arhiepiscopul cu un boier oarecare la avva Arsenie şi l-a rugat pe acest bătrân, ca să audă de la el vreun cuvânt. iar bătrânul, tăcând puţintel, a răspuns către dânsul: dar dacă voi spune un cuvânt, îl veţi păzi? Iar ei au făgăduit că-l vor păzi. Şi le-a zis lor bătrânul: oriunde veţi auzi că este Arsenie, să nu vă apropiaţi.” (Arsenie, 7); „se zicea pentru avva Arsenie şi pentru avva Teodor al Fermei, că mai mult decât toate, urau slava oamenilor. Pentru aceasta Arsenie nu întâmpina lesne pe cineva, iar avva Teodor întâmpina cu adevărat, dar era ca o sabie.” (Arsenie, 31)
  3. Propria defăimare: „se spunea despre avva Daniil, cum că venind barbarii în schit, au fugit părinţii. Şi a zis bătrânul: dacă nu poartă grijă de mine Dumnezeu, pentru ce mai trăiesc. Şi a trecut prin mijlocul barbarilor şi nu l-au văzut pe el. Atunci a zis către sine: iată a purtat grijă de mine Dumnezeu şi nu am murit. Fă dar şi tu ceea ce este al omului şi fugi ca părinţii.” (Daniil, 1); „a venit un stăpân să-l vadă pe avva Simon. Iar el auzind, şi-a luat brâul şi s-a dus la un finic să-l cureţe. Acela, venind a strigat: bătrâne, unde este pustnicul? Iar el a zis: nu este aici pustnic. Şi auzind s-a dus.”; „altădată iarăşi a venit alt stăpân să-l vadă pe avva Simon şi apucând înainte clericii, i-au spus: avvo, găteşte-te, că acela auzind despre tine, vine să-l blagosloveşti! Iar el a zis: da, mă gătesc. Deci, îmbrăcându-se cu un chentonion al lui şi luând pâine şi brânză în mâinile sale, sculându-se, a şezut, mâncând în poartă. Venind stăpânul cu parada lui şi văzându-l, nu l-a băgat în seamă, zicând: acesta este pustnicul despre care am auzit? Şi îndată s-au întors de acolo.” (Simon, 1-2).
  4. Fapta bună în ascuns: „spuneau părinţii că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Şi auzind avva Zinon despre dânsul, l-a chemat pe dânsul, iar el s-a dus cu bucurie. Şi rugându-se ei au şezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. Şi a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea ca arzându-se este şi nu ştiu de ce. Căci când eram în sat, până seara posteam şi niciodată aşa nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai cu urechile tale. Ci mergi de acum şi mănâncă la ceasul al IX-lea! Şi orice faci, fă în ascuns! Şi cum a început să facă, cu necaz a aşteptat ceasul al nouălea, şi ziceau cei ce-l ştiau pe el, că postitorul s-a îndrăcit şi venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: această cale este după Dumnezeu.” (Zinon, 8)
  5. Tăcerea ca răspuns la laudă: „zis-a iarăşi că şezând odată bătrânii şi mâncând, sta slujind avva Alonie; şi văzându-l pe dânsul, l-au lăudat. Iar el nimic nu a răspuns. Deci i-a zis lui unul în taină: de ce nu ai răspuns bătrânilor când te lăudau? Şi a zis lui avva Alonie: de le-aş fi răspuns, m-aş fi aflat ca şi cum aş fi primit lauda.” (Pimen, 55)
  6. Comparaţia cu cei mari în fapte: „acesta-şi a zis despre avva Isidor, că îi ziceau lui gândurile: mare om eşti. Şi zicea către dânsele: nu cumva sunt ca avva Antonie? S-au m-am făcut cu totul ca avva Pamvo, sau ca ceilalţi părinţi, care au plăcut lui Dumnezeu? când aducea acestea împotrivă, se odihnea. Iar când vrajba îl făcea să se împuţineze cu sufletul, cum că după acestea toate are să fie aruncat în muncă, zicea către dânsele, că deşi în muncă voi fi aruncat, pe ele dedesupt le va găsi.” (Isidor, 6)
  7. Smerenia: „zis-a un bătrân: voiesc să fiu biruit şi să am smerenie, decât să fiu biruitor şi să am mândrie. ” (X, 12)
  8. Nebunia întru Hristos: „iarăşi: de se va face cineva nebun pentru Dumnezeu, îl va înţelepţi pe el Dumnezeu.” (XXV, 11); „zis-au iarăşi: ori fugind să fugi de oameni, sau râzând râzi de lume şi de oameni, făcându-te pe tine de mai multe ori nebun.” (XIV, 9) precum şi în apoftegma de la Paladie.

„Aminteşte-ţi de viaţa ta dintâi, de vechile tale căderi; cum tu, un om plin de patimi, ai ajuns, prin mila lui Hristos, la nepătimire; de lumea care, după ce ai părăsit-o, n-a pierdut nici un prilej să te batjocorească. Apoi gândeşte-te: cine-ţi poartă de grijă în pustie şi cine alungă demonii care se dau la tine scrâşnind din dinţi? Gânduri ca acestea fac mintea ,ai supusă şi nu îngăduie să se strecoare în ea demonul trufiei.”[55]

Sentinţe în terapeutica iubirii de argint

„Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestirea foametei; dracul cel cu mii de capete.”[56] Este „rădăcina tuturor relelor” iar cel ce o are „e străin de trândăvie.”[57]

Iată cum defineşte Patericul această patimă: „acelaşi avva Isaia a fost întrebat ce este iubirea de argint? Iar el a răspuns: a nu crede lui Dumnezeu că poartă grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a iubi peste măsură ca să te întinzi cu avuţiile.” (Isaia, 9)

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Neprimirea argintului: „acesta mergea pe drum cu ucenicul lui şi unul dintr-înşii găsind un păhăruţ de lemn verde pe drum, a zis bătrânului: părinte porunceşte să-l iau. Iar bătrânul s-a uitat la el minunându-se şi i-a zis: tu l-ai pus acolo? Şi a răspuns fratele: nu! Şi a zis lui bătrânul: cum dar vrei să iei ceea ce nu ai pus?” (Aghaton, 11); „povestit-a avva Daniil pentru avva Arsenie, că a venit odată un magistru, aducându-i o diată a unui boier, rudenie a lui, care îi lăsa foarte multă moştenire. Şi luând-o pe ea, vroia să o rupă şi a căzut magistrul la picioarele lui, zicând: rogu-te nu o rupe, că mi se ia capul. Şi i-a zis avva Arsenie lui: eu mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit. Şi a trimis-o înapoi, nimic primind.” (Arsenie, 29).
  2. Nelegarea de nici un lucru material: „se zicea, iarăşi pentru dânsul, că de multe ori s-a mutat, având numai la brâu cuţitaşul cu care spinteca smicelele.”(Aghaton, 7); „se spunea despre avva Ammoi, că a făcut cincizeci de măsuri de grâu pentru trebuinţa sa şi le-a pus la soare. Şi mai înainte de a se usca bine, a văzut în locul acela un lucru care nu-i folosea lui. Şi a zis ucenicilor săi: să ne ducem de aici. Iar ei foarte s-au mâhnit. Şi văzându-i pe ei mâhniţi, le-a zis lor: vă mâhniţi pentru pâini? Cu adevărat eu am văzut pe oarecari că au fugit şi au lăsat firizile văruite împreună cu cărţi de membrane şi n-au închis nici uşile, ci s-au dus lăsându-le deschise.” (Ammoi, 4)
  3. Pierderea voită a argintului: „Paisie, fratele lui avva Pimen, a găsit un vas mic cu bani şi i-a zis lui avva Anuv, fratele său: ştii că cuvântul lui avva Pimen este foarte aspru; vino să ne zidim mănăstire undeva şi să şedem acolo fără de grijă! I-a răspuns lui avva Anuv: dar cu ce să zidim? Iar el i-a arătat lui banii. Deci văzându-i avva Anuv, s-a mâhnit foarte, socotind vătămarea sufletului fratelui. Însă i-a zis: bine, să mergem şi să zidim chilie dincolo de râu. Deci a luat avva Anuv vasul şi l-a pus în culionul său şi trecând amândoi râul, cum au ajuns pe la mijloc, s-a făcut avva Anuv că alunecă şi a căzut culionul cu banii în râu şi pentru aceasta avva Anuv s-a întristat. I-a zis lui Paisie: nu te mâhni, avvo, căci de vreme ce s-au dus banii, să mergem iarăşi la fratele nostru. Şi întorcându-se, au rămas cu pace.” (Paisie, 1)
  4. Gonirea patimii: „zis-a iarăşi: patima cea cumplită şi prea îndrăzneaţă a iubirii de bani, saţiu neştiind, la răutatea cea mai de pe urmă mână sufletul cel robit. Drept aceea, mai ales la început să o gonim. Că de va stăpânii, nebiruită va fi.” (Isidor Pelusiotul, 6); „zis-a un bătrân: cel ce n-a urât averea, când va putea să-şi urască sufletul, după porunca Mântuitorului.” (XIII, 6)
  5. Luarea aminte la nestatornicia bogăţiilor pământeşti: „fericitul Pior, lucrând vara la un oarecare, îi aducea aminte să-i dea plata. Iar acela nevrând, s-a întors la mănăstire. Iarăşi vremea venind, secerând la dânsul şi cu osârdie lucrând, neprimind nimic, s-a întors la mănăstire. Al treilea an împlinindu-se şi lucrarea cea obişnuită săvârşind, bătrânul s-a dus neluând nimic. Dumnezeu însă a certat casa aceluia, care, aducând plata, îi căuta la mănăstire pe sfânt. Şi abia găsindu-l a căzut la picioarele lui, dându-i plata. Iar el zicea: mie Domnul mi-a dat. Iar acela i-a dat voie să le dea preotului la biserică.” (Pior, 1)
  6. Refuzul târguieli în vânzarea rucodeliei şi cumpărarea celor de trebuinţă: „se spunea iarăşi pentru el şi pentru avva Amun, că atunci când vindea vre-un vas, odată spunea preţul şi ceea ce li se da, luau tăcând în linişte. Şi iarăşi, când vroiau să cumpere ceva, ceea ce li se spunea, dau în tăcere şi luau vasul, negrăind nimic.” (Aghaton, 16)

„După cum e imposibil ca viaţa şi moartea să se afle laolaltă într-un om, tot aşa este imposibil ca iubirea să stea laolaltă cu avuţiile. Căci iubirea distruge nu doar avuţiile, ci însăşi viaţa noastră trecătoare.”[58]

Sentinţe în terapeutica desfrânării

„Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşii: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc – desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”[59]

„Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.”[60]

Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.

Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Rugăciunea: „un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); „povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1)
  2. Postul: „un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)
  3. Răbdarea: „un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5)
  4. Nădejdea: „un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)
  5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: „a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)
  6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: „s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); „spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)
  7. Fuga de prilej: „zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)
  8. Fuga de compania sexului opus: „un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); „zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.” (VI, 27)

Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: „mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete.”[61]

Sentinţe în terapeutica lăcomiei

„Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase (…) este o amăgire a ochilor, care înghiţind puţine, doreşte să le înghită pe toate. (…) în inima lacomilor se mişcă visuri de mâncări. (…) Fiul meu cel dintâi născut este slujitorul curviei, al doilea după el este cel al învârtoşării inimii, al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea cea mai cumplită dintre toate.”[62]

„Gândul lăcomiei sugerează călugărului căderea grabnică din starea de asceză. El îi înfăţişează stomac, ficat, splină şi hidropizie sau vreo boală îndelungată, apoi lipsa celor de trebuinţă precum şi absenţa medicilor. Adesea îi împinge să-şi amintească de unii fraţi care-au căzut odinioară pradă acestor suferinţe. Alteori îi îndeamnă pe bolnavii înşişi să meargă la cei ce trăiesc în abstinenţă şi să le povestească toate nenorocirile lor ca şi cum acestea li s-ar fi întâmplat din pricina ascezei.”[63]

Lăcomia determină să se mănânce fără rânduială, să se caute mâncări scumpe, să te saturi peste măsură, să mănânci cu lăcomie etc.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Alungarea gândului: „zis-a avva Yperehie: precum leul este înfricoşător măgarilor sălbatici, aşa este şi călugărul cel iscusit gândurilor poftei.” (Yperehie, 1)
  2. Tăierea poftei: „au povestit unii despre un bătrân că a poftit odinioară să mănânce o smochină şi luându-o a spânzurat-o înaintea ochilor săi şi se muncea căindu-se, că a venit în poftire, nebiruindu-se de poftă.” (V, 20)
  3. Răbdare în ispită: „un bătrân oarecare, pustnic, se înfrâna să nu bea apă 40 de zile, şi când era căldura mai mare, îşi spăla paharul cel de băut apă şi umplându-l de apă îl punea înaintea sa. Odată l-au întrebat fraţii, zicând: de ce faci asta părinte, că de apă posteşti şi nu bei, iar paharul îl umpli cu apă şi-l pui înaintea ta? Bătrânul le-a răspuns: pentru că văzând paharul plin cu apă înaintea mea mai multă sete şi poftă să-mi fie, şi să mă silesc să pătimesc şi să rabd, ca mai multă plată să iau de la Dumnezeu. (V,5)
  4. Mâncare cu rânduială: „a mers oarecând avva Antonie la avva Amun în muntele Nitriei şi după ce au vorbit unul cu altul, a zis către el avva Amun: fiindcă prin rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii şi voiesc unii dintre ei să zidească chilii departe, ca să se liniştească, cât porunceşti să fie de departe chiliile cele ce se zidesc de cele de aici? Iar el a zis: să gustăm la ceasul al nouălea şi să ieşim să mergem prin pustie şi să socotim locul. Iar după ce s-au dus prin pustie, până a venit să apună soarele, a zis către el avva Antonie: să facem rugăciune şi să punem aici cruce, ca aici să zidească cei ce vor să clădească chilii. Ca şi cei de acolo când vor veni la aceştia, după ce vor gusta mica lor bucăţică de pâine la ceasul al nouălea, aşa să vie şi cei ce se duc de aici, acelaşi lucru făcând, să rămână fără de tulburare, când merg unii la alţii. Şi este depărtare 12 semne.” (Antonie, 36)
  5. Mâncare simplă: „zis-a iarăşi: să nu te amăgească desfătarea mirenilor celor bogaţi, ca şi cum ar avea ceva de folos pentru dulceaţa cea deşartă. Ei cinstesc meşteşugul facerii bucatelor, iar tu, cu postul, prin cele proaste, covârşeşti îndestularea bucatelor acelora. Că se zice: că se zice: sufletul în desfătare fiind, batjocoreşte fagurii. Nu te sătura cu pâine şi nu vei pofti vin.” (Singlitichia, 4); „se spunea despre avva Isaac, că cenuşa cădelniţei din vremea liturghiei cu pâinea sa o mânca.” (Isaac, 6); „ne spunea un bătrân, zicând: fiilor, eu am petrecut în adâncul pustiului cu alţi părinţi 70 de ani, postind, şi mâncarea noastră acolo nu era alta decât legume şi puţine finice.” (V, 6); „spuneau părinţii despre un bătrân înduhovnicit care trăia în lavra părintelui Petru, că a şezut într-o peşteră 50 de ani, şi în acei ani nici pâine n-a mâncat, nici vin n-a băut, ci numai pâine de tărâţe, de trei ori pe săptămână.” (V, 10)
  6. Compensare bucatelor bune cu asceză ulterioară mai aspră: „se spunea despre avva Macarie, că atunci când se întâmpla a fi cu fraţii, îşi punea sieşi hotar, că de se va afla vin pentru fraţi să bea, dar în loc de un pahar de vin, o zi să nu bea apă. Deci fraţii, pentru odihnă, îi dau lui. Iar bătrânul cu bucurie lua, ca pe sineşi să se chinuiască. Iar ucenicul lui ştiind lucru, zicea fraţilor: pentru Domnul, nu-i daţi, căci în chilie vrea să se chinuiască pe sine! Şi înştiinţându-se fraţii, nu-i mai dădeau vin.” (Macarie, 10)
  7. Ocolirea meselor din praznic: „zis-a un bătrân oarecare: se bucură călugărul tânăr, când se apropie ziua vreunui praznic, ştiind că atunci o să se pună la masă mai bune bucate, iar celui ce este adevărat călugăr, mâncarea cea mai bună şi băutura lui sunt umilinţa şi lacrimile.” (V, 14)
  8. Mulţumirea cu ceea ce ai: „câţiva fraţi au mers la un bătrân, iar acesta, pentru dragoste le-a pus masă şi a stropit bucatele cu ulei de ridichi. Văzând fraţii, au îndrăznit şi au zis: pune părinte un ulei mai bun! Bătrânul şi-a făcut cruce şi a zis lor: de când sunt nu am ştiut că mai este şi alt fel de ulei.”

„Când sufletul nostru pofteşte tot felul de mâncăruri, să-i fie dor de pâine şi apă, pentru ca să se bucure şi de-o simplă îmbucătură. Căci sătulul pofteşte o mie de feluri de bucate, în timp ce flămândul socoteşte că a te sătura cu pâine e o fericire dumnezeiască.”[64]

Sentinţe în terapeutica mâniei

„Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia e pofta de a face rău celui ce ne-a supărat. Iuţimea fierii este aprinderea inimii, iscată pe neaşteptate (…) este mişcarea uşor schimbătoare a purtărilor şi o lipsă de aşezare a sufletului (…) e semnul închipuirii de sine. (…) Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună-lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile. (…) Jalnică privelişte am văzut arătându-ne din mândrie, fără să-şi dea seama, cei ce se mânie. Căci mâniindu-se, din pricina înfrângerii s-au mâniat iarăşi. (…) Spune nouă, o, lipsito de minte şi de ruşine, numele celui ce te-a născut pe tine şi a celei ce ţi-a dat viaţă spre rele, numele fiilor tăi şi ale fiicelor necurate! Dar nu numai acestea, ci şi semnul celor ce te-au războit şi omorât! Iar aceea, răspunzându-ne, va socoti să spună aşa: naşterile mele sunt multe; şi tatăl meu nu e unul. Iar maicile mele sunt: iubirea de slavă, iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui, iar uneori şi curvia. Şi cea care m-a născut se numeşte trufia. Iar fiicele mele sunt ţinerea de minte a rău, duşmănia, dezvinovăţia şi ura. Pârâşele mele, de care sunt ţinută acum legată, sânt cele potrivnice acestora: nemânierea şi blândeţea. Iar cea care unelteşte împotriva mea se numeşte smerita cugetare.”[65]

„Mânia este o patimă foarte iute. Se şi spune, de altfel, că este o înfierbântare a părţii pătimaşe precum şi o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Ea înveninează sufletul toată ziua, dar mai ales scoate mintea din ţâţâni în timpul rugăciunilor, oglindindu-i chipul celui care a pricinuit supărarea. Uneori, când durează mai multă vreme, preschimbându-se în ranchiună, noaptea provoacă tresăriri, moleşeala trupului„ paloarea feţei, atacuri din partea fiarelor cu înţepături veninoase (senzaţie de înţepături n.n.). aceste patru semne care însoţesc ranchiuna pot fi descoperite în tovărăşia mai multor gânduri rele.”[66]

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Rugăciunea: „zis-a avva Ammona: patrusprezece ani am făcut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea şi ziua, ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia.” (Ammona, 3)
  2. Frica de Dumnezeu: „acesta şi-a zis că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu este primit de Dumnezeu.” (Agathon, 19); „a zis unul din părinţi: de te va ocărî pe tine cineva, blagosloveşte-l! şi de va primi, bine va fi amândurora, iar de nu va primi, el va lua de la Dumnezeu ocară şi tu blagoslovenie.” (XVIII, 23)
  3. Smerenia: „se spunea despre avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis: tu eşti Agathon? Am auzit de tine că eşti curvar şi mândru. Iar el a zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi.” (Agathon, 5)
  4. Trezvia, luarea aminte la gânduri: „zicea iarăşi că patruzeci de ani are de când simte păcatul cu mintea, dar niciodată nu s-a învoit, nici cu al poftei, nici cu al mâniei.” (Isidor, 3)
  5. Fuga de împrejurări care ar declanşa mânia: „zis-a iarăşi că suindu-se odată pe calea Schitului cu împletitura a văzut pe cămilar vorbind şi poruncindu-se el spre mânie şi lăsând vasele, a fugit.” (Ioan Colov, 5); „zis-a avva Isidor: m-am dus odată în târg să-mi vând nişte vase mici şi văzând mânia că se apropie de mine, lăsând vasele am fugit.” (Isidor, 7)
  6. Tăcerea: „zis-a iarăşi: călugărul cel ce nu-şi stăpâneşte limba în vremea mâniei, nici patimile nu-şi va stăpâni.” (Yperehie, 3)
  7. Suferirea ocărilor: „zis-a avva Isaia: nimic nu foloseşte pe noul începător aşa de mult ca ocara. Că precum este pomul, care se udă în toate zilele, aşa este noul începător, care se ocărăşte şi suferă.” (Isaia, 1)
  8. Milostivirea: „alt bătrân având trebuinţă de o haină, s-a dus în târg şi a cumpărat una, care costa puţini bani. Luând el haina, a pus-o şi a şezut pe ea. Şi dând preţul vânzătorului, număra banii pe lespedea ce era acolo. Iar cineva venind prin spatele lui, trăgea haina, vrând să o ia pe ascuns. Simţind bătrânul că oarecine trage haina, s-a uşurat pe sine, întinzându-se oarecum spre locul acela care număra banii, până când cel ce trăgea haina, a luat-o şi s-a dus. Şi aşa bătrânul plătind tot preţul s-a dus neluând nimic.” (XVIII, 11)
  9. Blândeţea: „avva Isaia a spus: iată ce alungă din suflet amintirea lui Dumnezeu: mânia, nerăbdarea, dorinţa de a da lecţii, vorbele deşarte ale lumii. Dimpotrivă, răbdarea, blândeţea şi orice alt lucru după Dumnezeu aduc cu ele iubirea.” (Isaia, 5)
  10. Sentinţe în terapeutica acediei

„Demonul acediei, care se mai numeşte şi <<demonul de amiază>>, este cel mai apăsător dintre toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până la ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă pe loc, iar ziua parcă ar avea 50 de ore. Apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirea roată-mprejur după vreun frate. Pe lângă acestea, stârneşte ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde va putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice ele, i te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei.”[67]

Acedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care înăbuşă intelectul provocând o dezintegrare a persoanei umane. În termeni uzuali se defineşte a fi un soi de plictis, unit cu melancolie şi inconfort interior. Intelectul se depliază, sufletul se repliază asupra lui însuşi. Este ceea ce psihiatria înregistrează în majoritatea depresiilor.

Sfinţii Părinţi au descris trei cauze majore: munca în exces, scrupulozitatea şi clima.

„Să fie legat şi acest tiran de aducerea aminte a păcatelor şi să fie bătut cu lucrul mâinilor. Să fie tras de gândul la bunătăţile viitoare şi pus înainte, să fie întrebat de cele cuvenite: spune, deci, tu, moleşitule şi lâncedule, cine te-a născut pe tine din răutate? Cine sunt nepoatele tale? Cine, cei ce te războiesc şi te ucid? Iar el, silit, va răspunde: eu nu am unde să-mi plec capul între cei cu adevărat ascultători. Dar am loc şi vieţuiesc cu cei ce se îndeletnicesc cu liniştea. Iar cele ce m-au născut sunt multe şi felurite. Câteodată nesimţirea sufletului, alteori neaducerea aminte de cele de sus; câteodată şi prea multe osteneli. Iar nepoatele mele sunt cele care, cu toate mutările din loc în loc, rămân cu mine: neascultarea părintelui, neaducerea-aminte de judecată, ba uneori şi părăsirea făgăduinţei. Duşmanii mei, de care sunt legat acum în lanţuri, sunt cântarea de psalmi şi lucrul mâinilor. Cel ce mă războieşte este gândul morţii. Iar cea care mă omoară cu desăvârşire este rugăciunea împreunată cu nădejdea sigură a bunătăţilor viitoare.”[68]

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Rugăciunea cu lacrimi: „trecând într-o zi prin Egipt, avva Pimen văzu o femeie într-un mormânt, care plângea amarnic. Şi zise: toate farmecele lumii acesteia de-ar da năvală peste ea, tot nu i-ar putea întoarce sufletul de la doliu. La fel şi călugărul trebuie să aibă mereu inima străpunsă.” (Pimen, 72)
  2. Trezvie: „un frate l-a întrebat pe avva Pimen pentru trândăvie. Şi i-a zis lui bătrânul: trândăvia stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaşte omul că aceasta este. Se odihneşte.” (Pimen, 149)
  3. Alternarea rugăciunii cu munca: „Sfântul avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevire şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se şi iarăşi şezând şi împletind funia, apoi iarăşi sculându-se şa rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: aşa fă şi te mântuieşte. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi făcând aşa se mântuia.” (Antonie,1)
  4. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: „lângă un bătrân oarecare vieţuia un frate care era cam leneş. Acesta urmând să moară, zăcea în preajma unui din părinţi, şi îl vedea bătrânul uşor ieşind din trup. Vrând bătrânul a încredinţa pe fraţi, i-a zis lui: frate, să mă crezi, că noi ştim, că n-ai fost un frate nevoitor spre postire şi cum de ieşi aşa cu osârdie din trup? Fratele i-a răspuns: cred, părinte, că adevărat ai zis, dar de când m-am făcut monah, nu mă ştiu să fi judecat pe vreun om. Deci vreau să zic către Dumnezeu: Tu ai zis, Stăpâne, nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, lăsaţi şi vi se va lăsa vouă! Zis-a lui bătrânul: pace ţie, fiule! Şi s-a mântuit fără osteneală.” (II, 38)
  5. Rămânerea cu orice preţ în chilie: „un frate a întrebat pe avva Ierax, zicând: spune-mi cuvânt, ca să mă mântuiesc. I-a zis lui bătrânul: şezi în chilia ta şi de îţi este foame, mănâncă, iar de îţi este sete, bea, şi nu vorbi de rău pe cineva şi te mântuieşti.” (Ierax, 1); „zis-a avva Pimen: dacă omul se va prihăni pe sine, rabdă pretutindeni.” (Pimen, 95)
  6. Amânarea deciziei de a părăsi locul, chilia: „un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: cum ai lăsat Schitul, fiind cu avva or şi ai venit de ai şezut aici? Şi i-a răspuns bătrânul: când a început a se înmulţi Schitul, auzind eu că a adormit avva Antonie, m-am sculat şi am venit aici la munte; şi găsind cele de aici cu linişte, am şezut puţină vreme. I-a zis lui fratele: câtă vreme ai aici? I-a răspuns bătrânul: 72 de ani.” (Sisoe, 28)
  7. Gândul la moarte, la judecată: „un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: ce voi face? I-a zis lui bătrânul: Avraam când a intrat în pământul făgăduinţei, mormânt şi-a cumpărat lui şi prin mormânt a moştenit pământul. Zis-a fratele: ce este mormântul? I-a zis bătrânul: locul plângerii şi al tânguirii.” (Pimen, 50)

„Când dăm peste demonul acediei să ne împărţim, plângând, sufletul în două: o parte care mângâie şi o parte care cere mângâiere. Apoi, semănând în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul acesta al Sfântului David: <<pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-l voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele şi Dumnezeu meu.”[69]

Sentinţe în terapeutica invidiei

Sfântul Ioan Damaschin defineşte mândria astfel: „este o amărăciune şi mâhnire ce o are cineva asupra binelui aproapelui, pe care-l socoteşte luişi, un rău.”[70] Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre invidie că: „face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos.”[71] Invidia este o stare foarte josnică şi degradantă care aduce pagubă atât invidiosului cât şi invidiatului. Sfântul Vasile cel Mare spune: „nici nu prinde în sufletele oamenilor o patimă mai nenorocită decât invidia care prea puţin întristând pe ceilalţi, primul rău şi un rău propriu este pentru cine o are. Ci o singură uşurare aşteaptă pentru răul lui: să vadă căzând pe careva din cei invidiaţi (…) nu se bucură cu cel voios, dar lăcrimează cu cel care plânge, spre a-i face şi mai mare nenorocirea. (…) în general, aşa cum mălura este boala grâului, tot aşa şi invidia este boala prieteniei.”[72]

Din cele de mai sus rezultă că rădăcina păcatului invidiei este mândria. Din ea izvorăsc: ura aproapelui, vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, uciderea etc. Această patimă este una care nu-l iartă pe cel ce o poartă, acesta primindu-şi plata încă de aici, sănătatea lui fizică şi psihică se şubrezeşte repede.

Ca terapeutică Părinţii Pustiei, recomandă:

  1. Fuga celui ce se simte invidiat: „zis-a iarăşi avva Pimen: nu locui în locul unde vezi pe unii că au zavistie asupra ta. Fiindcă nu sporeşti.” (Pimen, 18)
  2. Trezvia minţii celui invidiat şi rugăciune stăruitoare: „acestaşi avva Pavel şi Timotei erau meşteri în schit şi erau supăraţi de fraţi. Şi a zis Timotei către fratele său: ce ne trebuie meşteşugul acesta? Iată, nu ne lasă să ne liniştim toată ziua. Şi răspunzând avva Pavel, a zis: destul ne este nouă liniştea nopţii de va fi trează mintea noastră.” (Pavel Meşterul, 2)
  3. Vindecarea invidiosului prin dragoste: „era un sihastru cu mare socoteală şi dorea să petreacă la chilii şi nu afla chilie. Alt bătrân înştiinţându-se despre sihastrul şi având acolo o chilie deşartă l-a rugat pe acela să şadă în acea chilie, până când se va afla alta. Acela mergând a şezut întrâ-însa. Iar unii din cei ce vieţuiau în locul acela veneau la dânsul ca la un străin aducându-i ceea ce putea fiecare şi el luându-le, îi primea pe dânşii. Iar bătrânul cel ce îi dăduse chilia, a început a-l zavistui, a-l grăi de rău şi a zice: eu câţi ani am aici de multă nevoinţă şi nimeni nu vine la mine, iar acesta puţine zile are şi câţi vin la dânsul! Şi a zis ucenicului său: mergi şi îi zi: du-te de aici că îmi trebuie chilia! Iar ucenicul venind la el, a zis: întreabă părintele meu, cum te afli? El a zis: să se roage pentru mine că mi s-a îngreuiat stomacul. Şi întorcându-se cel ce l-a trimis, a spus: bătrânul iată, caută altă chilie şi se duce. După două zile, a zis iarăşi ucenicului: du-te şi îi zi lui, că de nu se va duce, vin eu şi îl scot cu toiagul! Iar fratele mergând iar, a zis către sihastru: a auzit părintele meu că eşti bolnav şi iarăşi se mâhneşte şi m-a trimis să te cercetez. Răspuns-a acela: cu rugăciunile lui, sunt sănătos! Deci a venit la bătrânul său şi i-a spus: a spus că duminică iese, cu voia lui Dumnezeu. iar după ce a venit duminica şi nu a ieşit sihastrul din chilie, luând bătrânul un toiag s-a dus să-l bată şi să-l gonească. La plecare i-a zis ucenicul: merg eu mai înainte, nu cumva să fie acolo vreunii şi se vor sminti. Iar bătrânul i-a dat voie. Şi apucând fratele mai înainte, a zis către sihastru: părintele meu vine să te mângâie şi să te ia la chilie. Acesta cum a auzit dragostea bătrânului, a ieşit în întâmpinarea lui şi i-a pus metanie de departe, zicând: eu vin la sfinţia ta, nu te supăra, părinte! Iar Dumnezeu văzând lucrarea tânărului, l-a umilit pe bătrânul şi aruncând toiagul a alergat spre închinarea lui şi i s-a închinat aducându-l la chilia sa ca pe unul care nu ar fi auzit nimic din cele ce i-a zis el. Şi a zis către ucenic: nimic nu i-ai spus din cele ce ţi-am spus ţie? Acesta a răspuns: nimic. Auzind bătrânul, foarte s-a bucurat şi a cunoscut că era zavistia vrăjmaşului. Apoi l-a odihnit pe bătrânul, după care i s-a închinat ucenicului, zicând: tu să-mi fi mie părinte şi eu ţie ucenic, căci prin lucrarea ta s-au mântuit sufletele amândurora.” (XVIII, 28)
  4. Primirea ocării: „zis-a un bătrân: Crucea lui Hristos o vedem şi Patimile Lui le cinstim. Atunci pentru ce nu suferim măcar ocara?” (XVIII, 26)
  5. Milostenie către cel ce te invidează: „zis-a un bătrân: de vei auzi despre cineva că te urăşte şi te ocărăşte, trimite-i sau dă-i lui puţină blagoslovenie după puterea ta, ca să ai îndrăzneală să zici în ceasul judecăţii: iartă-ne nouă, Stăpâne, greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri.” (XVIII, 20)
  6. Gândul la moarte şi la judecată: „zis-a un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.” (XVIII, 9)

Sentinţe în terapeutica tristeţii

„Uneori tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Tristeţea pricinuită de neîmplinirea dorinţelor apare astfel: unele gânduri hulpave aduc aminte sufletului de casă, de părinţi şi de viaţa dusă odinioară. Şi dacă văd că el nu se împotriveşte defel, ba dimpotrivă, le urmează, risipindu-se în plăcerile minţii, atunci, înşfăcându-l, îl cufundă în tristeţe: <<nu mai am nici trecut, nici viitor din pricina vieţii de acum>>. Şi, bietul suflet, pe cât se umflă de gândurile cele dintâi, pe atât se coboară şi se umileşte de cele din urmă.”[73]

Din definiţia de mai sus identificăm două etiologii diferite ale tristeţii: una din neîmplinirea dorinţelor, alta din gândurile de mânie.

În cazul neîmplinirii dorinţelor, acestea sunt legate de anumite speranţe pe care le avem, multe dorinţe fiind legate de patimi. Astfel, continuând, Evagrie spune „cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea este lipsa unei plăceri, fie prezente, fie viitoare. Şi nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă noi avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el aşează năvodul şi produce tristeţe exact în locul spre care vede că suntem atraşi mai mult.” Ca remediu aflăm: „cel ce a învins pofta, a învins patimile, iar cel ce a învins patimile nu va mai fi stăpânit de tristeţe…”[74]

Privind la cea de-a doua etiologie, acelaşi Evagrie spune: „mânia este o dorinţă de răzbunare, şi răzbunarea nesatisfăcută produce tristeţea”. Desigur că se poate întâmpla ca ea să survină după ce a trecut valul de mânie, ca o părere de rău exagerată, născută din părerea de sine. Acest caz se întâlneşte şi în cazul în care am fost jigniţi sau ni se pare că am fost jigniţi. Aici tristeţea este legată mai mult de etiologia mâniei.

Pe lângă aceste două etiologii, mai există şi o tristeţe fără motiv a cărei etiologie are ca substrat acţiunea demonică. Aceasta poate duce în cel mai grav caz, la disperare – care poate cauza chiar şi moartea. „Că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos întru ea.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 30, 24)

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

  1. Câştigarea fără-de-grijei: „zis-a un bătrân oarecare: dator este călugărul să-şi cumpere fără-de-grija, măcar de se va şi lipsi de alte trebuinţe trupeşti.” (I, 1)
  2. Nelegarea de lucruri pământeşti: „a zis avva Evprepie: cele trupeşti sunt materie. Cel ce iubeşte lumea, iubeşte sminteala şi împiedicările. Deci de se va întâmpla să se piardă cândva ceva, aceasta trebuie să o primim cu bucurie şi cu mărturisire, fiindcă ne-am izbăvit de griji.” (Evprepie, 3)
  3. Smerenia: „zis-a avva Macarie: de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestulare, nu vei muri. Căci cu neputinţă este cel ce crede bine şi lucrează cu binecuvântare să cadă în necurăţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor.” (Macarie, 19)
  4. Bucuria duhovnicească, bucuria întru Domnul: „avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: acestea faceţi şi puteţi să vă mântuiţi. Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi!” (Veniamin, 43)
  5. Gândul la cele viitoare: „un frate îl întreabă odată pe avva Serapion zicând: avva tristeţea s-a abătut asupra mea ca să mă întorc în lume şi să mă apuc de o meserie. Avva Serapion i-a zis: cu ce te ocupi tu, de ţi-a venit să-ţi părăseşti chilia, să pleci în lume ţi să te apuci de o meserie? Fratele a răspuns: fac perdele. Bătrânul îl întreabă: oare nu ai sub tine o rogojină în timp ce împleteşti? Iar el răspunse: da, am o rogojină. Atunci avva zise: oare nu ai altă rogojină la uşă? Fratele îi răspunse: ba da. Avva îi zise iarăşi: oare nu ai un colţ întunecat unde dormi? N-ai iarna cu ce să te-ncălzeşti? Fratele îi răspunse. e adevărat. crede-mă fiule, continuă avva, dacă oameni ar putea să vadă de aici moştenirea, slava şi odihna pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-l iubesc, oricât de mult ar fi să rămână în astă lume şi chiar dacă ar fi să trăiască într-o colibă întunecată cu viermi până la genunchi, tot nu s-ar lăsa abătuţi de tristeţe.” (Collectio Monastica, XXIII, 51)
  6. Alternarea stărilor de tensiune psihică cu stări de destindere: „era cineva ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul vrând să-l încredinţeze pe el, că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: pune săgeata în arcul tău şi întinde. Aşa a făcut acela. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: întinde-l iarăşi. Şi a zis lui vânătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorâ fraţilor. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor.” (Antonie, 15)
  7. Chiar şi un pahar de vin: „daţi băutură îmbătătoare celui ce e gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet.” (Pilde, 31,6)

Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului din perspectiva Sfinţilor Părinţi, am putut observa că voinţa are o latură inferioară, ce ţine de puterea animală, fiind o voinţă axată pe combativitate, şi o latură superioară ce ţine de principiul autodeterminării, fiind o voinţă strâns legată de principiul libertăţii.

Totodată am putut observa că, în situaţii maladive, conştiinţa personală, este prezentă în diferite faze de luciditate, fiind prezentă chiar şi în crizele de alienare. Atât timp cât există conştiinţă, există şi voinţă, chiar dacă aceasta este neputincioasă, fiind înregistrată doar ca o tensiune. În aceste cazuri voinţa în latura ei superioară este inhibată iar în latura combativă se manifestă accentuat, fiind o urmare a halucinaţiilor, vedeniilor etc.

Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, „nu există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate).”[75]

Putem concluziona că nu există om, chiar şi bolnav mintal fără voinţă, ci doar moduri de alterare şi schimbare a sensului acesteia. Cel ce săvârşeşte un păcat, un rău, îl săvârşeşte prin propria voinţă. Această voinţă ţine de autodeterminare, de afirmarea libertăţii proprii etc.

Se recunoaşte doar o neputinţă a voinţei, de a se rupe de păcat, neputinţă pusă pe seama robirii acesteia de către stihiile lumii.

Revenind la ceea ce am arătat atunci când am vorbit despre persoană, nu există libertate adevărată decât în relaţia interpersonală a omului cu Dumnezeu, cu persoanele  Sfintei Treimii. Omul nu se poate afirma a fi liber, decât în relaţie cu Acesta, prin participaţia la libertatea Acestuia. Ori voinţa constantă de îndumnezeire, de despătimire, de libertate, de sănătate, în ultimă instanţă, trebuie să fie axată pe un fundament solid, pe o certitudine, care să constituie bază de plecare.

Acest fundament, această certitudine, este credinţa. Credinţa nu este doar o aderare la adevăr, ci este o întâlnire cu Altul. Această întâlnire se realizează prin credinţa baptismală, care este credinţa eclesială dătătoare a luminii cunoaşterii lui Dumnezeu, a luminii cunoaşterii lucrurilor, a luminii vederii necreatului. Este credinţa care mută de la moartea mistică la viaţa mistică. Doar harul credinţei baptismale depăşeşte firea şi dă voinţei noastre puterea de a se smulge de tot ce-o stăpâneşte şi mărgineşte.

Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.

Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire: „au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa.” (Pamvo, 4)

Concluzionăm că, toate cele patru forme de asceză sunt mărturisitoare ale credinţei celor ce le practică, dar că asceza ascultării este cea mai mare pentru că priveşte eul meu propriu, putinţa mea de determinare, chipul Mântuitorul ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.

În momentul când faci ascultare, nu se mai pune problema unei voinţe bolnave supuse stihiilor lumii. Ascultarea este vindecarea voinţei, este stadiul voinţei superioare instituite de Hristos prin exemplul personal. Ascultarea este dătătoare de energii, de har care te scoate din orice greutate. „Dai voinţă, iei putere” se poate rezuma: faci ascultare, pe toate le vei depăşi, fie boală, fie orice altceva.

Dar să trecem în revistă câteva definiţii de Pateric ale ascultării: „zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul.” (Mios, 1); „zis-a iarăşi: odor scump este călugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui răstignit. Că Domnul Cel ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte.” (Ypeprhie, 8)

Cât despre puterea ascultării de a robii stihiile lumii acesteia dăm câteva exemple: „se spunea despre avva Ioan, ucenicul lui avva Pavel, că avea mare ascultare. Că era într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică, iar bătrânul a văzut în locul acela baligi de bou şi zicea lui Ioan să se ducă să le aducă. Iar el i-a zis: dar ce voi face, avvo, pentru leoaică? Bătrânul glumind a zis: de va veni asupra ta, leag-o şi ad-o aici! Deci, s-a dus fratele acolo seara şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alerga după ea, zicând: aşteaptă părintele meu să te leg. Şi prinzându-o a legat-o. şi se necăjea bătrânul şi şedea aşteptându-l. şi iată a venit, ţinând leoaica legată. Văzând bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicând: nebunule! Câine nebun mi-ai adus aici? Şi a dezlegat-o îndată bătrânul şi a slobozit-o să se ducă.” (Ioan, ucenicul lui avva Pavel); „povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi, adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!” (Ioan Colov, 1)

Totodată părinţii fericesc pe cei ce au o ascultare desăvârşită, care şi-au tăiat cu totul voia proprie, de multe ori apoftegmele de acest gen par greu de crezut pentru o minte profană: „a venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul. Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci! Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui.” (Sisoe, 10); „se spunea despre avva Saio şi despre avva Mue, că au petrecut unul cu altul. Şi avea multă ascultare avva Saio, dar era foarte aspru. Lui îi zicea bătrânul, ispitindu-l: du-te şi fură! Şi se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare şi mulţumind Domnului pentru toate. Iar bătrânul lua lucrurile şi le da pe ascuns înapoi. Odată călătorind ei, a slăbit şi l-a lăsat pe el avva zdrobit. Şi venind a zis fraţilor: duceţi-vă şi aduceţi-l pe Saio căci zace zdrobit! Şi ducându-se l-au adus.” (Saio, 1).

Aşa cu s-a văzut ascultarea are puterea de a naşte în sufletul celui ce o practică, mult râvnita smerenie, virtutea care are putere de a ne urca în rai: „zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare.” (Singlitichia, 16)

Iată cum, ascultarea este vindecarea voinţei. Desigur că nu o ascultare de oricine, ci de Domnul, de cel ce se străduieşte prin exemplu personal să urmeze calea Domnului, şi nu de acesta, în ultimă instanţă, ci de Dumnezeu care vorbeşte, datorită rugăciunilor noastre şi ale acestuia, prin gura lui. Ascultarea de duhovnic, încredinţarea cu totul voii Domnului, tăierea voii proprii – cale spre sfinţenie, spre sănătate.

Iată cum cântă Patericul această cale: „zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!” (Ruf, 2) (Metode psihoterapeutice in Pateric)



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *