Punctul de plecare al nepăsării este deznădejdea, micimea de suflet şi retragerea Harului pentru o perioadă mai lungă de timp



gheron-iosif-vatopedinul-12-in1

Nepăsarea este un duşman viclean şi înfricoşător al vieţii noastre. De multe ori am fost îndreptăţit să consider nepăsarea drept vrăjmaşul cel mai neînduplecat al nostru. Grija Stareţului de a ne feri de ea şi profunda lui experienţă în ce priveşte vicleniile şi modurile încâlcite prin care ea zăpăceşte şi îşi încurcă victimele, ne impune să spunem ceva şi despre acest duşman al nostru.

În limbajul Părinţilor, ea se numeşte acedie, dar şi nepăsare şi trândăvie, care toate înseamnă acelaşi lucru, adică moarte sufletească. Nu voi da aici definiţiile Părinţilor privitoare la această stricăciune, ci numai voi spune că ea este inclusă între cele opt gânduri ale răutăţii, ca o răutate mult cuprinzătoare. Vom cita numai câteva fragmente din experienţa Stareţului, folositoare mai ales pentru generaţia noastră.

La întrebările noastre, ne răspundea că nepăsarea este principala cauză a nereuşitei omului în scopul lui duhovnicesc. Odată l-am întrebat:

– Dar Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este pricina.

Iar el a răspuns:

– Da, şi aceasta unelteşte împotriva noastră, dar nu împotriva tuturor, ci numai împotriva acelora pe care-i poate înşela. Dar aceştia sunt puţini, pentru că slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce nepăsarea nu te lasă nici măcar să le aduni. Nepăsarea seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce nepăsarea îi păgubeşte pe toţi, pentru că pe cei ce vor să pornească, îi împiedică; pe cei sporiţi îi opreşte, iar pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe; pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, iar pe cei căzuţi nu-i lasă să se ridice; în general, pentru toţi cei pe care-i robeşte, nepăsarea este distrugătoare.

Sub pretextul nevoilor fireşti şi al ostenelii ce provine din nevoinţă, înşelătoarea aceasta – acedia – se face crezută; ca un bun conductor, ea ne duce şi ne predă iubirii de sine, vrăjmaşul cel mare. Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire. De altfel, cel nepriceput cu greu se izbăveşte din aceste mreje. Aceasta îi chinuie mult pe cei ce stau singuri şi pe cei ce fug de viaţa programată, dar nu îi poate vătăma pe ascultători şi pe cei ce slujesc.

Punctul de plecare al nepăsării este deznădejdea, micimea de suflet şi retragerea Harului pentru o perioadă mai lungă de timp. Prima mişcare a nepăsării este motivul pogorământului făcut, chipurile, pentru boală sau neputinţă, iar sfârşitul ei, completa necredinţă, neruşinare şi nemulţumire. La cel ce petrece în linişte de unul singur, începutul se face din pricina părăsirii canonului şi din felul lui de vieţuire, şi se măreşte dacă nu ia aminte din timp. La cei ce petrec mai mulţi împreună, începutul ei constă în flecăreală şi clevetire.

Ca leac împotriva nepăsării, Stareţul ne recomanda analiza eshatologică a „urcuşului şi a coborâşului”, a răsplăţii şi a pedepsei, a Împărăţiei Cerurilor şi a iadului, precum şi pomenirea folositoare a nevoitorilor. Mijloacele Harului împotriva nepăsării sunt rugăciunea, lacrimile şi credinţa. De asemenea, pururea-pomenitul ne spunea multe pilde din viaţa nevoitorilor de mai înainte, pe care s-a întâmplat să-i cuprindă nepăsarea, uitând de nevoinţa lor duhovnicească câştigată cu multă râvnă şi iubire de osteneală. Stareţul ne spunea:

„După părerea mea, şi celelalte patimi de care sunt înşelaţi nevoitorii sunt complicaţii ale nepăsării, pentru că ea, provocând tocirea atenţiei, deschide intrarea patimilor înrudite şi strâns legate de ea şi împreună îl robesc pe om”.

Ca un deşteptător, totdeauna ne striga:

„Nu fiţi nepăsători, fiilor, ca să nu cădeţi în mâinile tâlharilor!”.

Încă şi ocupaţia deşartă o considera nepăsare, căci credea că şi asta poate pricinui aceeaşi robie. Spune şi David: „Să nu dai întru clătire piciorul tău, nici să dormiteze cel ce te păzeşte” (Ps. 120, 3). Şi iarăşi: „Că de nu ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea” (Ps. 118, 92).

Gheron Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *