Putem să fim fericiți în această viață? Cum putem să ajungem la fericire?

– Pãrinte Teofil, putem sã fim fericiți în aceastã viațã?

– Da, putem. Fericirea este un dar de la Dumnezeu și toți cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiți. Fericiți sunt cei fãrã prihanã, care urmeazã legea Domnului. Fericit este omul care se teme de Domnul. Fericit este omul care pãzește poruncile lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, în predica de pe munte, zice de nouã ori „fericiți”.

„Fericiti cei sãraci cu duhul cã a lor este Împãrãtia Cerurilor.

Fericiti sunt cei ce plâng cã aceia se vor mângâia.

Fericiti sunt cei blânzi cã aceia vor mosteni pãmântul.

Fericiti sunt cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, cã aceia se vor sãtura.

Fericiti sunt cei milostivi, cã aceia se vor milui.

Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiti sunt fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, cã a acelora este împãrãtia cerurilor.

Fericiti veti fi când vã vor batjocori pe voi si vã vor prigoni si vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, mintind pentru Mine” (Mt. 5, 3-11).

Sunt Fericirile pe care le gãsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, dar Domnul Hristos i-a fericit si pe altii. În întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma dupã Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredintat de Învierea Mântuitorului si Învãtãtorului sãu si a exprimat: „Domnul meu si Dumnezeul meu”, Domnul Hristos a zis: „Fericiti sunt cei ce n-au vãzut si au crezut” (In. 20, 29).

Deci sunt fericiti cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos cãtre Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunostintã mai presus de fire despre Învãtãtorul sãu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu cel din ceruri” (Mt. 16, 17). I-a fericit pe ucenicii Sãi cã vãd ceea ce vedeau ei si aud ceea ce auzeau ei si a zis: „Fericiti sunt ochii vostri cã vãd si urechile voastre cã aud. Cã multi prooroci si drepti au vrut sã vadã ceea ce voi vedeti si n-au vãzut si sã audã ceea ce voi auziti si n-au auzit” (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei care ascultã cuvântul Lui si-l împlinesc cãci a zis: „Fericiti cei ce ascultã cuvântul lui Dumnezeu si-l pãzesc pe El” (Lc. 11, 28). A fericit Domnul Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6).

Deci sunt multe locuri din Dumnezeiasca Evanghelie si multe locuri din Sfânta Scripturã în care sunt numiti cei fericiti, în care se sugereazã fericirea, si sigur cã în aceastã perspectivã putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire realã, si mai ales de o fericire pe care o dã Dumnezeu celor care împlinesc poruncile Lui.

– Pãrinte, ce este fericirea?

– Nu stiu ce-as mai putea rãspunde la întrebarea „Ce este fericirea?” Cu totii cunoastem notiunea aceasta, simtim ce este fericirea, dar o definitie a fericirii nu stiu cine ar putea sã o dea. În orice caz, în fericire se cuprinde bucuria, multumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde o stare sufleteascã în care nu mai ai ce astepta ca sã fii multumit, ca sã fii bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. N-am putea gãsi o notiune a fericirii în sensul acesta cã, spunându-i cuiva ce este fericirea sã stie ce este, dar toti avem un simtãmânt al fericirii, o nãzuintã spre fericire. Asta înseamnã cã stim, chiar dacã nu putem exprima ce-i fericirea, stim ce este fericirea, stim ce cãutãm când cãutãm fericirea, stim când nu avem fericirea, stim ce ne-ar mai trebui ca sã fim fericiti. Deci, în realitate, cu totii stim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini fericirea. Fericirea-i ca si viata. Nimeni nu defineste viata si toatã lumea stie ce-i viata.

– Pãrinte, cum putem sã ajungem la fericire? Existã o cale a fericirii?

– Da. Existã o cale a fericirii, care e cuprinsã în cuvintele Domnului Hristos despre cei fericiti. De pildã, spunând Domnul Hristos cã sunt fericiti cei ce cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credintã în legãtura cu Domnul Hristos. „Credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. „De nu veti crede cã Eu sunt, în pãcatele voastre veti muri” (In. 8, 24), „Cel ce crede si se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16), „Toate sunt cu putintã pentru cel credincios” (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea aratã cã începutul cãii care duce la fericire este credinta în Mântuitorul, credinta în Evanghelie, credinta în Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai departe spre fericire. Dupã aceea, cunostinta de Dumnezeu este fericitoare de suflet. Si aceasta urmeazã dupã împlinirea poruncilor. Iubirea fațã de Dumnezeu aduce fericirea și este ea însãși fericire. Începuturile legãturii cu Dumnezeu se realizeazã prin credintã. Deci, cel care nãzuieste la fericire trebuie sã fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacã cuvântul acesta se numeste teopist și este un nume – credincios lui Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, acela ascultã pe Dumnezeu, împlineste cuvântul lui Dumnezeu, pãzeste poruncile lui Dumnezeu si prin aceasta devine slujitor al lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu.

În limba greacã, cuvântul acesta se exprimã prin teodul si înseamnã robul lui Dumnezeu, si este un nume. Deci dupã teopist, dupã credinciosul lui Dumnezeu, urmeazã teodul – slujitor lui Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge sã-L cunoascã pe Dumnezeu pentru cã „Dumnezeu este ascuns în poruncile lui” (Marcu Ascetul, cap. 190). Vine cãtre cei credinciosi prin cuvântul Lui dãtãtor de viatã, prin cuvântul Lui cel vesnic. Cel care împlineste poruncile ajunge sã cunoascã ceva din Dumnezeu si devine teognost. Si asta-i o fericire, sã devii cunoscãtor de Dumnezeu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu Cel din ceruri” (Mt. 16, 17) sau „Iar viata vesnicã este sã Te cunoascã pe Tine singurul adevãratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (In. 17, 3). Pe mãsura cunostintei de Dumnezeu este si iubirea fatã de Dumnezeu. Cunoscãtorul de Dumnezeu în limba greacã se numeste teognost, si existã si acest nume – Teognost.

Deci, avem trei faze: teopist – credincios lui Dumnezeu, teodul – slujitor lui Dumnezeu, teognost – cunoscãtor de Dumnezeu. Iar cunostinta de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu si ne face sã-L iubim pe Dumnezeu. Pe mãsura cunostintei este iubirea fatã de Dumnezeu. În limba greacã, iubitor de Dumnezeu se numeste teofil.

Al patrulea lucru pe care îl realizeazã în calea fericirii cel care cunoaste pe Dumnezeu este iubirea fatã de Dumnezeu si iubirea-i fericire prin ea însãsi. Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Si de aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este fericit si devine fericit. În limba greacã, cuvântul fericit se numeste macarie si este si un nume – Macarie.
Prin urmare, calea fericirii ar fi aceasta: credincios lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, cunoscãtor de Dumnezeu, iubitor de Dumnezeu, si prin aceasta se ajunge la fericire.

Mai sunt si alte lucruri pe care e bine sã le cunoascã doritorul de fericire si care sunt, de fapt, ducãtoare la fericire, si anume, am putea sã ne gândim foarte bine la cei pe care-i fericeste Mântuitorul: cei sãraci cu duhul, adicã cei smeriti sunt fericiti; sau fericiti cei ce plâng, pentru cã nu rãmân în plângere, ci ajung la mângâiere; ne gândim în special la plânsul pocãintei. Apoi sunt fericiti cei blânzi, pentru cã nu mai sunt stãpâniti de mânie. Sunt fericiti cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, adicã doresc sã fie ei însisi drepti si dreptatea ne face vrednici de Dumnezeu; sunt fericiti cei milostivi, pentru cã sunt cuprinsi în mila lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei curati cu inima, pentru cã vor vedea pe Dumnezeu, curãtia inimii fiind conditia vederii lui Dumnezeu, conditia cunoasterii lui Dumnezeu, conditia de a fi receptiv pentru Dumnezeu. Sunt fericiti cei fãcãtori de pace, pentru cã se vor numi fii ai lui Dumnezeu si aceasta înseamnã cã dorinta aceasta de a interveni pentru binele altora, pentru împãcare, este tot o cale cãtre fericire. Fãcãtori de pace trebuie sã fim si fãcând pace în noi însine… Sfântul Isaac Sirul spune: „Împacã-te cu tine însuti si va fi în pace cu tine si cerul si pãmântul”. Apoi, cei statornici în credintã, chiar si în mijlocul prigonirilor si al jignirilor si al batjocurilor, sunt fericiti pentru cã li se dã Împãrãtia Cerurilor. Sunt neclintiti în bine si binele aduce fericirea. Apoi sunt fericiti cei care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei care sunt încredintati de mãretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos si primesc învãtãtura Lui. Toti acestia merg pe calea fericirii într-un fel sau altul si sunt fericiti pentru ceea ce realizeazã mergând pe calea fericirii.

– Pãrinte Teofil, de ce credeti cã existã totusi oameni nefericiti astãzi?

– Astãzi si oricând existã si oameni nefericiti pentru cã nu merg pe calea fericirii, pentru cã nu realizeazã cele care duc la fericire, pentru cã nu se intereseazã de cele care ar putea sã-i facã fericiti, pentru cã asteaptã de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dã ce are ea, iar Dumnezeu dã lucruri mai presus de ceea ce cautã oamenii în lumea aceasta si, dacã nu cauti fericirea pe calea fericirii, sigur cã ajungi la nemultumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simti apãsat, te simti oprimat. Dar, dacã mergi pe calea fericirii, chiar si în conditii de nefericire, poti sã fii fericit. Cineva zicea cã mai ales douã lucruri nu poate face omul fãrã credinta în Dumnezeu si anume sã creascã copii buni si sã suporte o suferintã grea. Un credincios care stie cu adevãrat cã suferinta are rost, si în conditii de suferintã primeste liniste sufleteascã, are seninãtate. Noi cunoastem credinciosi care au de suferit si care suferã. De exemplu, imobilizati la pat si care totusi sunt senini si oameni care dau slavã lui Dumnezeu si pentru o situatie de felul acesta. Ceea ce înseamnã cã fericirea n-o conditioneazã bunãstarea materialã sau sãnãtatea deplinã, desi Biserica noastrã este pentru sãnãtate deplinã este si pentru stare materialã bunã. Biserica noastrã se roagã pentru sãnãtatea si mântuirea credinciosilor, doreste ca credinciosii sã fie asa cum se roagã pentru înainte-stãtãtorul lor bisericesc: întregi, cinstiti, sãnãtosi, îndelungati în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promoveazã si le doreste, dar avem constiinta cã si în conditii nefavorabile fericirii, dacã omul este curat cu sufletul si este receptiv pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu, este si poate fi fericit. Pe când, dacã nu împlineste conditiile fericitoare, nu poate sã fie multumit, chiar dacã are bunãstare materialã, chiar având unele succese în aceastã lume. În ultimã analizã, fericirea vine de la Dumnezeu si se dã celor care sunt curati. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbã ce se face pentru tineri, care au viata în fatã, într-o rugãciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagã, zicând: „Dã-le lor sã-si petreacã viata fãrã de prihanã”, adicã în chip ireprosabil, fãrã vinã si mai departe: „Si învredinceste-i sã ajungã bãtrâneti fericite, cu inimã curatã împlinind poruncile Tale”. Arãtându-se în aceasta si modalitatea de a ajunge cineva fãrã prihanã, fãrã vinã, fãrã patã si totodatã, arãtându-se si calea fericirii, în sensul cã la bãtrâneti fericite ajung cei ce au tinerete cinstitã, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

– Pãrinte, vã rugãm sã dati un îndemn celor care sunt în deznãdejde si care nu cred cã pot sã fie fericiti.

– Cei care sunt în deznãdejde trebuie sã aibã nãdejde si nãdejdea este o virtute crestinã. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznãdejde. Nu te apropii de Dumnezeu, ajungi la deznãdejde si deznãdejdea, ea însãsi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari pãcate. Când te simti pãrãsit de Dumnezeu, când nu mai astepti ceva de la Dumnezeu sau când nu astepti ceva de la nimeni si de la nimic, atunci esti într-o stare de nefericire care nu se poate corecta decât prin nãdejde, decât prin virtutea care desfiinteazã deznãdejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune cã rugãciunea este secure împotriva deznãdejdii, adicã nimiceste deznãdejdea si este arãtare a nãdejdii. Pe mãsurã ce se poate angaja cineva în rugãciune, cu participarea la sfintele slujbe, ajunge la nãdejde, iar nãdejdea este dãtãtoare de multumire si ducãtoare cãtre fericire.

Interviu cu părintele Teofil Pârâianu realizat la Bucuresti în 10 octombrie 1998

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.