Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept!



rabdare

Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe învinuitorii săi.

Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine creștin, poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele. /Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă numai un prilej din afară ca să izbucnească.

În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi, pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor lor.Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul – că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii, sau, dacă nu sânt crezuți – tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti și îndreptăți.

Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/

Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.

Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine. De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.

În ciuda educației creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, „ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător, ca și cum ar fi ceva de folos.” Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai presus de fire și cea potrivnică firii. Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/

De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul: „Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/ Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și „văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă (adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/

Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate” nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/ Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca Tu.” /Ps. 50:5/

În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)

Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.

Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie, de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!” Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu cununa dreptății Sale.

Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine, iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul Pavel: „…că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.

Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip. Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția; din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!

Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *