Riscăm să aruncăm religia, cu tot cu copii, pe apa sâmbetei



education

Nu cu mult timp în urmă, am fost într-o școală din mediul rural, apropiată de orașul Iași. Întâlnirea cu elevii școlii făcea parte din Campania De Ce?, program de informare a tinerilor despre pericolele sexualității, desfășurat de Departamentul Pro Vita.

Chiar dacă fusesem avertizat de cadrele didactice că au fost situații în care elevi de doar 13 ani au cunoscut „plăcerile” trupești, pe care însă le-au împletit imediat cu durerea avortului, copiii pe care i-am avut în față – din clasele a VII-a și a VIII-a – m-au pus într-o oarecare dificultate: cum să vorbești despre pericolele sexualității unor chipuri pe care se vede încă puritatea? A vorbi explicit presupunea riscul de a sminti sufletele încă inocente, a nu vorbi despre subiect însemna că nu am un răspuns pentru acei copii, care deja și-au omorât copiii.

Am optat pentru a le vorbi nu atât despre cât de grav este să îți consumi tinerețea în plăceri trupești, ci despre cât de frumos este să le faci pe cele ale copilăriei. Am reușit, cred, să îi fac să înțeleagă faptul că este un timp pentru toate, că așa cum ar fi nedrept ca la cei 13-14 ani ai lor să fie duși în pădure la tăiat copaci, la fel de nedrept este să își piardă bucuria tinereții cu o viață complicată de problemele sexuale.

Pentru a-i ajuta și mai mult să înțeleagă cât de frumoasă este etapa vieții în care sunt, a marilor planuri și decizii ale vieții, am adresat fiecăruia întrebarea „Ce vrei să faci în viață?”. Ei bine, dacă în prima parte a întâlnirii au fost cât se poate de atenți și nici nu am știut când a trecut ora, ba chiar au ignorat pauza, când le-am pus întrebarea, au intrat într-o panică teribilă, mulți dintre ei pur și simplu fugind din clasă. Niciunul dintre ei nu era obișnuit cu această întrebare, lucru ce m-a întristat profund. Eu am primit această întrebare încă din clasa întâi.

Pentru a obține răspunsul dorit, am mers între ei, i-am mângâiat, am pus mâna pe umărul lor, m-am aplecat cu urechea pentru a auzi răspunsurile lor. Într-un final, chiar și cei ce fugiseră din clasă au revenit și fiecare a dat răspunsul. La plecarea din localitate, mașina noastră a trecut printre acești copii care, veseli, ne făceau cu mâna.

Nu intenționez să fac o analiză a învățământului actual. Are cine să o facă. Am avut însă sentimentul că am stat de vorbă cu niște copii minunați, dar sălbăticiți. Aproape absolvenți de ciclu gimnazial, erau total nepregătiți pentru viitorul lor. Cu multe cunoștințe, dar fără să știe nimic. Triști, deși râdeau (cel mai „hlizit” copil al grupului a mărturisit, în final, că vrea să devină monah).

Scriu aceste rânduri în timpul în care se discută despre necesitatea orei de religie în școală, despre cererile care trebuie completate într-un timp scurt și chiar despre cazuri în care părinților care optează pentru ora de religie li se dă înapoi cererea de către învățătoarea care îi somează să își schimbe opțiunea (asta o fi constituțional?…).

Se argumentează, uneori pueril, că ora de religie trebuie scoasă din cauza profesorilor care nu-și fac datoria cum se cuvine. Nimeni nu spune că nu sunt și probleme, dar arătați-mi o disciplină în care profesorii sunt impecabili, de la un capăt la altul. Cum ar fi, spre exemplu, să auzim: „Haideți să scoatem matematica din școală, pentru că sunt profesori care nu își fac treaba la catedră!”? Sau „Haideți să închidem spitalele, pentru că nu știu câți medici nu și-au făcut datoria!”?

Un proverb spune să nu aruncăm copilul odată cu apa din cădiță. Sentimentul pe care mi l-a lăsat întâlnirea cu copiii acelei școli a fost că situația e și mai tristă: nu doar că aruncăm copilul odată cu apa, ci aruncăm doar copilul și păstrăm apa murdară. Încercăm să scoatem religia, dar ne zbatem să introducem educația sexuală obligatorie, tip de educație care se rezumă la o sălbatică instruire a bieților copii – cum să aibă relații sexuale și cum să se „protejeze” de sarcini nedorite. Se dorește a li se împărți la cursuri prezervative, dar nimeni nu-i întreabă ce doresc de la viață. Credeți că e fabulație? Nu sunt doi ani de când a fost oprită o astfel de inițiativă la Ministerul Educației și tare îmi este teamă că sfârșitul acestui an ne va prinde din nou cu astfel de propuneri. De câțiva ani, Organizația Mondială a Sănătății deplânge faptul că la noi nu s-a implementat încă acest tip de educație.

Poate e bine să medităm un pic, să ne reconsiderăm abordarea. Nu de sex, nu de prezervative e nevoie în școală, ci de preocuparea față de visurile copiilor, de ceea ce vor să facă în viață, de cum pot să își împlinească planurile frumoase. Știți câți copii se simt părăsiți? Câți sunt uitați de noi în fața tabletelor, a jocurilor pe internet sau a camerelor video? Nu ora de religie trebuie scoasă din școli, ci indiferența față de copiii noștri, plictiseala și rutina. Dacă ei sunt uneori rătăciți, e din cauza noastră, pentru că noi suntem cei blazați. Orice elev-problemă este un eșec al fiecăruia dintre noi, maturii. Nu la ei, ci la noi este problema, iar un rău nu-l scoți printr-un rău mai mare. (Preot Radu Brînză. Sursa: doxologia.ro)



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *