Rugăciunea se dovedeşte a fi şi o mare îndrăzneală: „îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea”

Numai cei îndrăzneţi izbutesc şi mulţi sunt nişte morţi vii, nişte înfrânţi înainte de Vreme, pentru că au fost totdeauna nişte şovăitori în viaţă, faţă de sine şi de alţii, fără vreo cutezare înaintea lui Dumnezeu. Nu îndrăznesc vitejia Duhului.

Există un curaj duhovnicesc: „întăreşte postul şi veghea ta; prin lacrimi bogate şi ascuţimea, şi limpezimea ochiului sufletului precum şiRugăciunea cea necurmată a minţii, te învredniceşte de unirea nemijlocită a lui Dumnezeu.”

– Rugăciunea cea sfântă şi necurmată nu poate fi prin urmare ceasul sau clipa cea aleasă a unei anumite ziceri.

– Rugăciunea preacinstită şi dreaptă nu poate fi doar formula puţină şi stearpă a unor cuvinte în repeţire îndelungă şi trudnică.

– Rugăciunea cea desăvârşită şi bună nu poate fi deloc îndeplinirea cu sârguinţă după iscusinţă şi meşteşug, după anumită metodă şi ştiinţă, la amănunt, care se vrea obicei înrădăcinat şi îndărătnic. Nu toate acestea, nu, fiindcă rugăciunea cea adevărată şi primită de Dumnezeu nu poate fi numai rugăciune, ceea ce înţelegem şi cunoaştem noi prin rugăciune, ci un prinos încă mult mai mare şi mai covârşitor decât rugăciunea. A te ruga cum se cuvine, în duh şi adevăr, înseamnă să arzi necurmat întru lumina de slavă a lui Dumnezeu. A te ruga necurmat lui Dumnezeu înseamnă să te aprinzi în toate chipurile, în toate felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu însuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El. Domnul e Mângâietorul.

Să arzi neîncetat mistuindu-te neîntrerupt pentru El, trecând prin toată roata tuturor putinţelor, să împlineşti astfel în arderea ta cununa de dragoste de foc a lui Dumnezeu.

– Rugăciunea cea sfântă şi fără curmare nu poate fi ceasul şi clipa aleasă a unei anumite ziceri. Rugăciunea sfântă şi necurmată nu poate fi formulă puţină şi stearpă a unor anumite cuvinte. Rugăciunea cea sfântă şi adevărată nu poate fi numai rugăciunea. Rugăciunea cea adevărată înseamnă să arzi fără să te mistui, să arzi dumnezeieşte, fără cenuşă, din toată pricina şi clipa vieţii tale, din tot lemnul cel nevrednic al fiinţei tale în pustiul sec de haritate. Să arzi cântând lui Dumnezeu, sau citind, să arzi meditând sau răpit în pacea Lui, să arzi mergând sau odihnindu-te, să arzi stând de veghe trează sau fiind pierdut somnului. Să arzi în toate chipurile, în toate felurile, să arzi în cruce.

DIN CAIETELE  PREACUVIOSULUI PĂRINTE – DANIIL DE LA RARĂU (SANDU TUDOR)